Ana

IX

        Dragul meu Cristian,

        Să știi că te-am iubit și încă te iubesc. Ai fost lumea mea, m-ai ridicat până la stele cu iubirea ta, apoi ai hotărât să-mi dai drumul la mână și eu am început să cad.

        În căderea mea, am cunoscut tot felul de persoane, care voiau să-mi facă exact ce mi-ai făcut, dar nu au reușit, pentru că în loc să-i iau pe ei de mână, m-am luat pe mine, mi-am împreunat mâinile și am reușit să mă mențin pe linia de plutire, am reușit să zbor. Să știi că am avut un zbor lin, parcă mă purta vântul prin cele mai frumoase locuri de pe planetă, însă la stele nu am mai ajuns.

        Apoi te-am reîntâlnit. Mi-ai întins mâna, dar mi-a fost prea frică să nu se repete povestea, să nu-mi dai drumul mâinii din nou, iar eu să mă izbesc de asfalt. Căci zburând singură, încercând să mă ridic și să mă mențin, am început să-mi pierd din puteri. Și totuși, după ce am zburat unul pe lângă celălalt o perioadă, am hotărât să te iau de mână pentru a doua oară. Să-ți mai dau o șansă, deși îmi era frică.

        Te-am luat de mână și am început să zburăm împreună. Am ajuns din nou la stele, iar în zborul nostru, am întâlnit doi îngerași, care au hotărât să zboare alături de noi. A fost așa de frumos.. Un zbor atât de lin, de liniștit, de plăcut, că uneori aveam impresia că visez.

        Și brusc m-am trezit căzând. Știi acel sentiment, când ești în pat, dormi, și te trezești speriat, cu impresia că aluneci într-un abis?

        Îngerașii încercau să zboare după mine, să mă ajungă.. Doar că eu nu zburam, eu cădeam în neant cu viteza luminii. Și îngerașii, săracii, dădeau de zor din aripioarele lor mici, să mă ajungă.. Îi vedeam, dar nu mă puteam opri ca să îi aștept.

        Văd asfaltul. E din ce în ce mai aproape.

        Și buf, simt asfaltul.