Stateam in pat si ma gandeam: "Haru oare chiar ma place? Dar daca m-ar fi placut nu ar fi spus nimic, nu ar fi fost evident?...Sau poate e din cauza acelei promisiuni prostesti." Gandurile mi-au fost intrerupte de sunetul unui nou mesaj. Era de la el...
"Hey, Miss, nu vrei sa ne vedem la stejar in 5 minute? Am ceva sa-ti spun."
Acesta era momentul mult asteptat, in sfarsit o sa recunoasca ca ma place.
In 3 minute eram gata, nici nu stiu cu ce ma imbracasem, clar e ca incepusem sa fug ca o nebuna. Apoi l-am vazut stand acolo si uitandu-se la stelele ce intesau cerul. M-am apropiat incet sperand sa nu ma observe, vroiam sa il mai privesc putin. Insa din neatentie am calcat stramb dezechilibrandu-ma si am cazut. S-a intors si doar m-a privit. Dupa un moment, in care linistea ma inebunea, s-a apropiat si mi-a dat o mana de ajutor. M-am ridicat, insa in tot acest timp l-am privit in ochii negrii ce ma fascinau de atata vreme.
-Esti bine? intreaba el.
-...da, sunt. De ce n-as fi? E doar o zgarietura.
A vrut sa priveasca mai indeaproape rana, insa mi-am tras piciorul cat de repede am putut. Niciodata nu am considerat ca merit mila cuiva, mai ales a lui.
-Deci de ce m-ai chemat? E destul de tarziu...
-Stii, Misaki...am incercat de cateva ori sa ti-o spun, dar pur si simplu nu am putut.
"O doamne, chiar se intampla.:)" Mintea mi-o lua razna, cutreiera carari nestiute, imi veneau in cap tot felul de scenarii despre cum ar putea sa mi-o spuna, radeam in sinea mea, abia asteptam sa faca pasul acesta.
-Stii bine ca imi poti spune orice.
-Da, Misaki, dar totusi...ma simt ciudat sa fac asta.
-Spune, o sa inteleg.
-E fata asta...si nu am intalnit-o decat odata, dar simt ca o iubesc nespus. Si nu cred ca s-ar uita vreodata la unul ca mine. Nu stiu ce sa fac...
Pur si simplu imi daduse cu ceva in cap. "Hello, unde te crezi? In seriale de dragoste? Normal ca nu te-ar fi iubit pe tine. Esti o pustoaica si nimic mai mult." Si aici intervine constiinta mea cruda.
-Poate ar trebui sa-i spui ce simti.(spun eu cu lacrimi in ochi)
-Dar mi-e teama de un refuz...
-Esti un tip de treaba si arati bine, nu cred ca te-ar putea refuza.
Era fericit sa auda toate astea, ba chiar imi oferise o imbratisare calduroasa...Am inceput sa plang. I-am intors spatele si am plecat.
-Unde te duci?
I-am raspuns cu lacrimi in ochi: "Fii fericit alaturi de ea. Sa nu o superi."
Apoi am plecat.
Urmatoarele zile tot incerca sa dea de mine. Eu doar respingeam orice "ofranda de pace" si stateam intreaga zi in camera mea, ingropata de vie in carti. Un timp am iesit afara cu alti baieti doar ca mi-l pot scoate din minte...Din pacate nu a mers asa cum m-as fi asteptat. Nu puteam sa-l uit, il iubeam prea mult.
Intr-o seara, pe cand ma intorceam acasa, primisem mesaj de la el ca ar vrea sa ne vedem. Nu am raspuns. Surpriza cea mai mare a fost ca atunci cand ajunsesem acasa mama imi spusese ca am un musafir. M-am grabit sa urc scarile. Era acolo, stand pe patul meu si masurand cu privirea un morman de carti de dragoste de pe podea.
-Ce faci aici?
-Nu mi-ai mai raspuns la vreun mesaj...am crezut ca ai patit ceva.
Deja ma enervam...incercam sa nu-mi pierd cumpatul.
-Am avut ceva treburi de rezolvat.
-Atat de multe incat nu iti mai gaseai un minut pentru cel mai bun prieten?
-Da! Atat de multe.
Deja tipam. Ma durea....ma durea sa-l vad acolo, ma durea sa-mi amintesc...
Incepusem sa plang. Nu ma mai interesa daca era acolo.
-Vrei sa stii motivul pentru care am fugit de tine? strigam printre lacrimi. Chiar vrei?
-Asa ar fi frumos! acum tipa si el.
Ma durea sa-l vad asa...ma durea cand tipa la mine, simteam cum o bucata din minte se rupe si se arunca in neant de una singura.
-Pentru ca nu suport sa-mi spui ca iti place de altcineva. Si nu mai pot sa-mi tin promisiunea. Te iubesc, idiotule! Nu stii cat de mult am suferit din cauza ta, plangeam in miez de noapte si tipam ca te urasc. Dar te iubesc nespus de mult...
Acum vocea mea era sfarsita...la fel si energia mea. Am cazut in genunchi privind spre tavan si simteam cum lacrimile imi navalesc si mai tare pe obraji.
El pur si simplu statea acolo...se uita la mine de parca i-as fi spus ca ma sinucid. Apoi s-a ridicat din pat, credeam ca va pleca si ma va lasa singura, dar s-a pus in genunchi alaturi de mine. M-a luat in brate si am stat asa imbratisati ceva timp. M-am desprins din imbratisare incet, apoi l-am vazut cu ochii inlacrimati. Stateam acolo pe podeaua rece si il priveam nauca. "De ce plange? Eu sunt cea emotiva, eu il iubesc chiar daca ma distruge..."
