Kill my love

Prolog

În seara aia s-a simţit alta. După mult timp se schimbase ceva în ea, de parcă greutatea aia care o apasa în piept şi făcea ca fiecare respiraţie să fie un chin, durerea aia care o sfâşia pe dinăuntru dispăruse cu desărvârşire. Era linişte acum. Gol, limpede, calm, rece. I se părea că totul se întâmplase într-o altă viaţă sau poate că nici măcar nu i se întâmplase ei; părea atât de departe amintirea a ceea ce a fost, atât de străin şi lipsit de sens, doar o altă poveste pe care o auzise, dar nu îi fusese dat să o trăiască vreodată. Nu, nu i se întâmplase ei, ale cui erau amintirile alea vagi, confuze, lipsite de contur? Nici nu şi-a dat seama când mecanic aproape a deschis uşa şifonierului, trecând apoi uşor mâna peste rochiile aliniate cu atenţie, ordonate cu minuţiozitate în dulapul care devenise nu demult singurul loc din viaţa ei unde lucrurile erau aşa cum "trebuie" să fie. Nu a simţit nimic nici când pielea ei a dat de atingerea hainelor care o aşteptau acolo. Altădată ar fi închis ochii mângâind textura materialelor, le-a fi probat pe rând, ar fi defilat prin faţa oglinzii cu sau fără haine pe ea, dar întotdeauna la înălţimea unor tocuri ameţitoare, purtând siguranţa de sine a femeii care ştie că ar putea avea orice bărbat işi doreşte. Siguranţa o mai avea şi acum, însă ii lipsea caldura, dimensiunea sufleteasca, caci nu a mai tresărit când privirea i-a întâlnit rochia în culoarea pe care nu credea că va putea vreodată să o privească fără să simtă o strângere de inimă.

Acum ceva era diferit.
O cuprinse o înstrăinare care ar fi înspăimântat-o dacă ar mai fi putut să simtă ceva. O nepăsare pe care nu şi-ar fi dorit să o simtă niciodată pe vremea când credea chiar că durerea e de preferat apatiei, o amorţeală care nu putea să vină de la frigul de afară. Inima nu i-a bătut nici mai repede, nici mai încet, îşi urma doar cursul firesc într-o tăcere de mormânt, în întunericul din camera străpuns pe alocuri de albul aprig al iernii care-şi face loc printre draperii. I se părea că amintirile nu sunt ale ei şi că nu era ea acolo. Se simţea străină de ea, de parcă ieşise din propriul corp şi era un simplu spectator: o privea cu ochi îngheţaţi pe străina care alegea să îmbrace cea mai frumoasă rochie din garderoba. Albastră. În seara aia se simţea departe de ea, străină de sine, dar o urmărea cu atenţie pe femeia din faţa ochilor, care a ales să poartă albastru la fel cum poartă oamenii negru: în semn de doliu, pentru că ceva murise în ea, şi în semn de sfidare pentru iubirea pe care nu voia sa şi-o mai aminteasca acum. De data asta nu a mai strâns rochia la piept şi nici nu a închis ochii, nu a mai probat-o pentru că ştia că nicio altă culoare nu ar fi mai potrivită să marcheze un sfârşit pentru care nu mai avea lacrimi să plângă.

Străina s-a uitat la ea deloc surprinsă, ca şi cum ar fi ştiut de mult ca cineva e acolo observând-o, dar i-a întors spatele imediat şi s-a pierdut din faţa ochilor ei lent şi insesizabil, ca o boare de vânt. S-a aşezat uşor pe scaunul din faţa oglinzii şi şi-a privit reflexia gândindu-se cât de bine îi stă îmbrăcată în culoarea asta. Mereu i-a stat bine în albastru. Albastru purta şi în seara când ploaia a forţat-o să intre udă leoarcă în primul restaurant care i-a ieşit în cale şi toţi clienţii de la mese şi-au lipit privirile de femeia cu părul castaniu pe jumătate ud, vrăjiţi de apariţia ei desprinsă parcă dintr-un film cliseistic. Venea atunci după o întâlnire dezastruoasă cu cel care era începând cu acea zi fostul iubit, iar "Asta-mi mai lipsea acum!" era singurul gând care-i mai trecea prin minte în timp ce încerca stânjenită să găsească cu ochii drumul către toaletă. Şi-a făcut loc printre mese cu graţie, aşa cum învăţase de mică de la mama ei că trebuie să se comporte indiferent de situatie, simţind însă la fiecare pas cum o ardeau privirile care erau aţintite spre ea. O năpădise un întreg amalgam de emoţii, iar aerul tot mai greu respirabil nu i-a permis sa-l observe pe bărbatul înalt care îşi îndrepta paşii spre ea încă de când a văzut-o intrând pe uşă. „Nu e la fel de frumos ca rochia ta, dar culoarea ştiu sigur că-ţi place" i-a spus în timp ce i-a aşezat pe umeri un sacou albastru şi fără să îşi explice de ce, atunci s-a simţit protejată pentru prima oară după mult timp.

A clipit dintr-odată, ca şi cum căzuse fără să vrea într-un somn adânc care o purtase în trecut, având senzaţia că visase cu ochii deschişi o poveste care nu ii apartine. S-a apropiat lent de oglindă, dorind să vadă dacă mai există undeva în adâncuri ascunsă fata din ziua aceea, căutând parcă să găsească în propriii ochi strălucirea pe care o avea atunci în privire. Şi-a scrutat cu atenţie fiecare participa din chip, dorind cu disperare să găsească un semn, o urmă care să-i confirme că nu se pierduse încă cu totul, că a mai rămas din ea măcar dorinţa de a o lua iar de la capăt. Dar nu a simţit nimic, de parcă orice emoţie se scursese din ea, lăsând în urma doar un ambalaj din carne, gol şi steril, dar atât de frumos. Atunci, în faţa oglinzii, şi-a dat voie pentru ultima dată să se întrebe „Cum ar fi fost dacă?". Nu avea să afle niciodată cum ar fi fost dacă în seara aceea i-ar fi mulţumit politicos străinului zâmbet răvăşitor şi şi-ar fi continuat drumul purtând impregnat în rochia albastră parfumul bărbătesc care îi trezea la viaţa fiecare celulă din corp. Poate ar fi fost mai simplu, mai uşor, mai frumos, ca aceea să rămână singura sa amintire cu el şi să îl fi păstrat în minte şi nu în viaţa ei pe bărbatul misterios pe care l-a cunoscut atunci. Poate i-ar fi fost mai uşor dacă n-ar fi cerut atât de mult de la viaţă, dacă s-ar fi mulţumit să îşi amintească cu nostalgie de acele momente, dacă nu ar fi vrut să îl facă parte din viaţa ei şi ar fi învăţat să se mulţumească doar cu câteva boabe de fericire. „Prostii", şi-a zis în gând, ridicându-se să plece. Ea nu a fost niciodată femeia care să se mulţumească cu puţin.

Şi-a desprins cocul prins neglijent cu câteva agrafe şi a dat voie buclelor pline să se reverse pe spate, iar apoi şi-a pecetluit imaginea de femeie senzuală, misterioasă, cu un ruj roşu puternic. Când a ieşit pe uşă, afară începea să plouă. A zambit. Stia acum care este locul unde povestea ei trebuie să îşi găsească sfârşitul.