𝑅𝑒𝑔𝑎𝑡𝑒𝑙𝑒 𝐷𝑒𝑠𝑡𝑖𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖

Capitolul 3

Coralina:

       Zilele următoare vine cu tot cu durerea mea. Poate că nu pot să mă mai întorc în mare, dar nu pot nici să stau aici așteptându-mi sfârșitul. Trebuie să găsesc o cale de a ieși de aici. Dar încă nu știu cum.
        Stau și mă gândesc iar apoi îmi dau seama că totuși sunt o sirenă iar voca mea poate înnebuni bărbații.  Am renunțat la coadă, nu și la voce. Trebuie doar să aștept până când va veni gardianul.
        Nu trecu mult că el își și făcu simțită prezența. Sunt de o săptămână aici și trebuie să mă salvez pe mine dacă inima mi moartă.

- Poftim! Îmi întinde o tavă cu mâncare.

       Mă apropii încrezătoare de el. Începând să cânt un cântec al pieirii, ce urma să ducă orice bărbat care îl aude la moarte.

𝐻𝑖𝑑𝑓𝑖𝑟 ℎ𝑒 𝑦𝑢𝑖𝑒 𝑎𝑠𝑡𝑟𝑦
𝑆𝑔𝑦 ℎ𝑎𝑡𝑟𝑒 𝑜𝑜𝑜𝑜𝑜𝑜𝑜𝑜
𝐾𝑜𝑝𝑦𝑒 𝑣𝑖𝑎𝑡𝑟𝑒 ℎ𝑖𝑝𝑡𝑜𝑛
𝑄𝑝𝑡𝑟𝑒𝑙 𝑦𝑜 𝑠𝑖 𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑚𝑒

𝑇𝑟𝑖𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑟𝑠𝑒 𝑎𝑟𝑡𝑖𝑠𝑡𝑜 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑜
𝑌𝑜 𝑡𝑟𝑠𝑒 𝑙𝑜𝑖𝑣 ℎ𝑒𝑐𝑡𝑟𝑎𝑐𝑜𝑛 𝑘𝑖𝑝𝑞
𝐴𝑞𝑤𝑒 𝑤𝑖𝑜𝑖 𝑐𝑒𝑟𝑡 𝑝𝑜𝑦𝑒
𝐴𝑠𝑡𝑟𝑎 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑜, 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑜, 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑜𝑜

- Ce îmi faci tu mie făptura a mării? Spune și cade lat la pământ dându-și sufletul.

     Ies pe ușa cât pot de repede dar cad lată din cauza oboseli și bătăilor. Mă ridic și mă forțez să merg spunând că nu pot să renunț acum.
Ies cu succes din castel vrând să mă îndepărtez cât mai repede de el.

𝐏𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐳𝐢𝐥𝐞:

      Am sufletul ruine. Am crezut că el va fi finalul meu fericit, dar avea să fie coșmarul. Am crezut în fiecare minciună de a lui făcând-o sfântă. L-am pictat în versuri de poezie și tablouri de dragoste. Văzând un înger când toată lumea îl striga demon. Și îl vedeam Abel dar era Cain. Micuța de mine, prostită de o minciună invelită în zahăr. Pictând cu propriul sânge un iad crezut rai.

                     *

        Mă apropii de un regat cu un castel trăgând de mine să rezist până acolo. Dar mă prăbușesc în fața porților lui.
O fată cu părul ca razele soarelui se apropie de mine îngrijorată.

Flora:

       Prințul Alan era plecat de o săptămână în Regatul lui. Dimineața aceasta de vară era ce aveam nevoie. Soarele îmi admira grădina, apa dorea sa ajungă în rădăcina plantelor mele cât mai repede pentru a oferi sănătate. Iubesc florile, Natura, Soarele și Luna, însă pe tine, persoană perfect din mintea mea, mor de dor fără să te cunosc, fără siguranța ca ești cu adevărat real. Ieșind puțin din gândurile mele zăresc o fată ce se îndreptată spre Palat. Slăbită de puteri, probabil însetată sau nemâncată,hainele erau pătate de sânge uscat. Cei drept părea că trăbătuse drum lung până în Împărăția Zânelor. Mă întreb ce-o fi cu ea?

Coralina:
     
       Deschid încet ochii iar lumina îmi străpunge vederea. Mă aflu într-o cameră pe care nu o cunosc. Uitându-ma în jur o văd le aceea fată din grădina stând pe marginea patului lângă mine.

- Bună dimineață! Sunt Flora! Ai căzut în fața porțiilor Palatului meu,iar eu te-am adus aici. Cum te simți?

- Bună dimineața! Coralina, încântată! Cred că mă simt mai bine.

-Cum de ai ajuns pe aceste meleaguri?

- Am fugit de un monstru! Spun eu cu ură în ochi.

-Scumpo,ești pe tărâmuri vrăjite! Ce fel de monstru ar putea sa te sperie?

- Vin dintr-un tărm magic! Iar monstrul este un om pe care l-am iubit. El nu a avut nimic de pierdut, dar eu am pierdut totul!

- Era om ? Am crezut ca ai avut ceva rude sirene ,ți-am văzut urma de solzii,păreai a fi persoana umană.

- Sunt sirenă, sau cel puțin  eram. Acum sunt doar o prințesă fără regat. Și da, m-am îndrăgostit de un om.

- Dar, coada ta?

- Am renunțat la ea!

- Cum?

- Cu ajutorul unei vrăjitoare. Am renunțat la coada mea, familia mea, puterile mele și regatul meu pentru persoana iubită. Acum nu mai am nimic. Doar amintiri și urme ale trecutului.

- Păi ai nimerit aproape unde trebuie! Mai bine zis,sunt Flora, Zână Florilor! Dar acesta este un secret, nici soțul meu nu știe asta despre mine. E important sa nu spui nimic. Spune ea zâmbind.

- Cred că mă pricep la a ține secret. Sunt Coralina, prințesa mării, și sirena care ținea ființele mării în viață. Acum toți vor muri pentru alegerile mele.

- Da, eu mi-am pierdut libertatea. Nu din vina mea dar ...

- Dacă simți nevoia poți să îmi povestești.

-Soțul meu va veni curând deci acum ar fi capul să vorbim ,înainte să vină acasă . Păi după ce tatăl  meu, om, a murit, mama,Zână Întunericului ,a deveni o bruta. M-a căsătorit cu Prințul Alan ,bărbatul cu care sunt ,doar pentru ca avea probleme nerezolvate cu familiale dânsului. Mai pe scurt, nu va fi niciodată mai mult decât bătăi, torturi și violuri între noi. Vreau o viață mai bună, în acesta am dat greși! Știi, mi-am dorit mereu să fiu cu un prinț, dar soțul meu nu este nici măcar Bestia. Iubire este pentru el darul neprimit la naștere, e o simplă povară ce l-ar putea face vulnerabil. Așa că, consideră că nu are nevoie de iubire.

- Îmi pare rău! Uni iubesc și sunt rănită, alți își doresc Iubire dar primesc ură. Oricum ar fi mereu există cineva care suferă. Tata mereu îmi spunea că libertatea este pentru persoanele slabe, noi ăștea care trebuie să conducă nu avem parte de ea. Credeam că am găsesc acestă gură de libertate, dar în schimb a pictat cu sânge rece portretul meu, fără să îi pese dacă îl strică.

-Ce mai contează! Viața mea e viața mamei mele! Odihnește-te, trebuie să vorbesc cu monstrul acela despre tine.

- Stai! Îi spun eu pentru a o opri. Poate că într-o zi destinul îți va scoate în cale un bărbat care să te iubească și să îl iubești. Eu nu mai am acestă șansa, dar cred în tine. Deși te cunosc de câteva minune.

-Cred cu aceeași tăriei că îți vei găsi pe cineca mai bun! Eu dacă îl voi găsi pe Făt-Frumos pe cal alb,sunt căsătorită, obligată sa fiu tot restul vieții blestemată altfel.

- Sunt blestemată, făptura a naturii. Iubirea nu mai e posibilă pentru mine. Dar tu meriți mai mult. Și dacă va fi să fie, îl vei găsi pe acel Făt-Frumos indiferent de obligație tale.

-Nu am speranțe, Coralina! Trebuie să plec!

Flora:

Aud pași ce îmi cutremură liniștea,îmi lasă o urmă pe suflet,nu e culoare în jurul lui Alan.

-Ai venit?

-Nu vei scăpa de mine. Cum a fost singură?

-Greu.. Am..am găsit o fată fără adăpost...

-Bănuiesc ca ai adus-o aici, nu? Fără voia mea?

-A leșinat, nu mă lasă sufletul să o las acolo. Inima mea nu e neagră!

     Se apropie de mine, mă trage înspre el, apoi îmi șoptește.

-Vei plăti pentru tot ce va face ea greșit, ai înțeles? În seara asta vei plăti ca ai adus-o aici!

-Da...

     Mă săruta. Se îndepărtează, iese pe ușa. Trec câteva momente, apa de aude curgând din baie camerei noaste.

-Vino la mine, Prințeso!țipă monstrul