Alegerea reginei

Capitolul 5

Nu se întâmplă absolut nimic dubios când prințul cel mare are o ieșire de acest gen. Adică asta am observat cel puțin, nimeni nu este suficient de afectat de orice ar spune prințul, toți sunt terifiați, însă prințul nu este terifiat de nimeni, ceea ce mă șochează de-a binelea. Cine e acest prinț Ares? Deja a stârnit în mine curiozitatea, însă acum sunt mult mai șocată decât fusesem în Sala Tronului când vine vorba de privirea aceea a lui. Ce știe despre mine? Ce are cu mine? Sau să fi fost o reacție negândită?

- Arty?

Oh, îmi ridic privirea și îmi aduc aminte că sunt în camera prințului Apollo. Am uitat complet. Capul meu încă este în Sala Tronului și încă nu a părăsit-o.

- Mă strigi de ceva vreme, nu-i așa? întreb eu informal, uitând total cu cine vorbesc și nemișcându-mi deloc privirea din punctul în care am fixat-o.

Prințul începe să râdă, moment în care eu îmi ridic privirea înspre el terifiată.

- Scuze, Alteță! spun eu, plecându-mi privirea.

- Nu-i nimic, stai liniștit! aud vocea lui și mă mai liniștesc. Cred că îți sunt dator cu niște explicații, ești așa pierdut de când fratele meu a fost încoronat.

Îmi ridic privirea înspre el și sunt sigură că nu exprim decât un amalgam de curiozitate și groază ca un mix perfect. Prințul ia un loc în fotoliul de lângă mine, începând prin a-și împreuna mâinile și a mă privi confuz. E un început bun, zic eu.

- Fratele meu e ciudat. Întotdeauna a fost, iar faptul că tata  nu ne-a spus nimic nici mie, nici prințului moștenitor este o adevărată enigmă. Un lucru e sigur, Ares are un secret penibil de bine ascuns, are el un motiv pentru care face toate astea.

- Regele se comportă ca și cum nu ar fi fiul lui, asta e normal pe aici? întreb eu, un pic speriată că mă comport ca și cum m-ar fi luat gura pe dinainte.

- În momentul în care Ares a plecat din palat, a plecat pentru că a fost izgonit. Sau cel puțin așa mi-a spus el. Nu știam în momentul acela ce să cred exact, mă considera prea mic pentru a mă putea implica în treburile lui. Nu știu dacă prințul moștenitor știe mai multe decât mine, însă am ajuns cu toții la o concluzie: Ares e penibil de periculos. E suficient de pornit împotriva familiei regale, încât tind să cred că nu suntem în stare niciunul să îi citim următoarea mișcare. Tata a devenit un alt om de când Ares a plecat, iar eu pur și simplu nu pot să îl condamn, Ares a devenit ciudat dintr-o dată.

- Nu a fost mereu așa?

- A fost dintotdeauna ciudat, dar în ziua în care a împlinit 16 ani s-a întâmplat în mod sigur ceva cu el. A fost ciudat, dar a devenit și mai ciudat din acea zi, suficient de ciudat încât să fie dezmoștenit.

- Dezmoștenit? întreb eu șocată. Ce vrei să spui?

- Dacă nu îl dezmoștenea, nu avea niciun motiv palpabil ca să nu îl pună pe tron. Pe mama a mințit-o că l-a trimis într-un loc ca să învețe mai bine tainele mânuirii armelor, însă el de fapt l-a alungat în stradă fără ca măcar să mai aibă o veste despre el. Am și eu un regret că nici măcar nu am încercat să îl caut, însă mă puneam clar împotriva decretului regelui care spunea clar că oricine îl va ajuta, va fi pedepsit și nu oricum, ci prin decapitare. Iar eu trebuie să fiu sincer în primul rând cu mine însumi că la acea vreme îmi era penibil de frică. Simțeam că la un moment dat o să explodez dacă nu spun toate astea cuiva, iar faptul că ești tu, mă face să mă simt mult mai bine.

Prințul își ridică privirea înspre a mea cu ochii ușor umeziți și zâmbindu-mi. Oricum, nu pot să neg că și eu mă bucur că pot fi de folos aici. Stai, ce? Eu trebuie să fac tot posibilul să ies de aici.