~ Capitolul 5 ~

796 59 27
                                    

Cerul era innorat. Parea ca statea sa ploua, ceea ce ma facea sa ma gandesc la mama. Oare sunt ca ea? Vremea se schimba in functie de starea mea?
Sasha spuse cateva cuvinte despre Wade si curajul sau de a continua sa spere chiar si fara un suflet-pereche.
- ...Si pot sa va spun cu mana pe inima ca, de ar fi fost in momentul acesta aici, ne-ar spune ca se bucura ca nu a avut un suflet-pereche caruia sa-i curme frumoasa viata odata cu a lui, zise ea, captandu-mi atentia.
Intr-adevar, se uita la mine. N-am putut sa-i sustin privirea. M-am intors catre Drake, a carui expresie era indescifrabila.
- Luna Lorraine, mi se adresa Joseph politicos. Vrei sa spui ceva?
Am tras adanc aer in piept, concepandu-mi discursul.
- Stiu ca... probabil se bucura ca totul s-a terminat in sfarsit. Fericirea lui era precum apa. Daca privesti oceanul, il vezi in cea mai mirifica nuanta de albastru, dar odata ce te scufunzi, iti dai seama ca e doar o iluzie. Apa e incolora. Asa erau zambetele lui Wade. Frumoase, dar fara sa le simta cu adevarat.
Am simtit cum ma inec in propriul ocean de durere.
- Insa... continui eu, viata lui nu a fost lipsita de intamplari fericite. A avut prieteni care au fost alaturi de el la bine si la rau si stiu ca tot ce spun acum este doar strigatul in vid pe care nu am avut niciodata curajul sa-l dezgrop. Sper ca ti-ai gasit linistea, Wade...
Prima mea lacrima cazu odata cu primul strop de ploaie. Sasha arunca ceremonios cenusa in rau, iar lumea incepu sa se retraga, dar eu am ramas. Mi-as fi dorit ca el sa fi fost aici si sa tipe la mine: Unde esti cand am nevoie de tine? Unde esti cand durerea mea este doar o pala de vant in boarea verii? Unde esti cand ma prabusesc in propria persoana? Unde esti, Loo? Eu am fost intotdeauna langa tine!
Poate ca ar fi mai usor asa decat sa privesc neputincioasa cum cenusa sa este purtata in deriva. Decat sa ma gandesc ca nu ii voi mai revedea niciodata ochii si nu ii voi mai simti niciodata parfumul binecunoscut.
Drake ma inconjura cu bratele sale fara sa spuna nimic. Am ramas nemiscata, scuturandu-ma de plans. Eram doar noi doi si ploaia, alaturi de amintirea unui om ce nu poate fi vreodata uitat.
- Nu merita sa moara, imi zise el.
- Asta se intampla cu toti oamenii la care tin, i-am spus, evitand sa-l privesc in ochi.
Picaturile de ploaie pareau ca se arunca din nori, curmandu-si singure viata in memoria lui Wade. Era ciudat cum nu ma puteam gandi la nimic. La nimic altceva inafara de faptul ca era numai vina mea. Vina mea ca nu am fost in stare sa-l salvez. Vina mea ca sunt vrajitoare. Vina mea ca s-a indragostit de mine. Numai vina mea.
***
Drake reusi cu greu sa ma ia de langa rau, si chiar si asa, am refuzat sa fac ceva toata ziua aceea. Am stat in camera noastra, privind absenta cum picaturule de apa traverseaza fereastra in drumul lor, cum norii parca se sparg cand tuna si fulgera, certandu-ma ca n-am fost alaturi de el, cum in departare, padurea fierbea. Si m-am hotarat intr-o fractiune de secunda sa plec departe. M-am ridicat de pe pervaz si am iesit din camera. Am traversat rapid holurile, incercand sa nu atrag atentia. Conacul parea a fi pustiu. Drake era cine stie unde, ceea ce ma ajuta sa evadez mai greu, fiindu-mi frica sa nu dau de el dupa fiecare colt. Din fericire asta nu s-a intamplat. Am privit conacul o ultima oara, apoi am pornit prin ploaie catre padure. Nu aveam nicio idee incotro merg. Stiam doar ca nu mai puteam ramane langa Drake. Stiam ca altfel l-as fi ucis. Damian, l-ar fi ucis.
Am mers printre copaci fara nicio graba. Ce rost ar mai avea? Vantul batea cu putere, facand arborii sa trosneasca si sa vuiasca. Putin imi pasa. Voiam sa plec cat mai departe, sa simt cum ma sufoc de dor, ca moartea mea sa nu fie in zadar.
- Te-ai hotarat sa te arunci in bratele mortii, vrajitoareo? Se auzi o voce, venind chiar din spatele meu.
M-am intors calma, aproape lovindu-ma de Damian. Acesta imi prinse mainile in stransoarea bratelor sale, ca sa fie sigur ca nu fug. Insa nu aveam nici cea mai mica intentie s-o fac. Am izbucnit intr-un ras batjocoritor, privind indiferenta in ochii lui care parca ardeau.
- Nu mi-e frica, am zis, zambind, desi atingerea lui, chiar si prin manusile din piele imi provoca fiori pe sina spinarii.
- Trebuie sa recunosc ca nu credeam sa fi atat de nesabuita. Nu iti pasa daca mori? Sau crezi ca asa va fi mai bine? Rase el. Nu-ti pasa de copilul din pantecele tau?
Intre timp imi lasasem privirea in jos la mainile lui stranse peste incheieturile mele si felul in care ghearele sale sfasiau materialul de parca ar fi fost hartie. Cand insemnatatea cuvintelor sale ajunse pana la mintea mea incetosata de durere, mi-am ridicat privirea confuza.
- Ce tot indrugi acolo?
Damian ranji intr-un mod diabolic.
- Ce, nu stiai? Poate ca totusi ti-ai dat seama ca nu sunt un simplu varcolac. Sunt si vampir. Pot simti esenta vietii oamenilor, sau a vrajitoarelor, in cazul tau. Iar, tu, draga mea, esti insarcinata cu copilul lui Drake, banuiesc. Ce pacat ca nu il vei strange niciodata in brate.
Gandurile mele erau complet incurcate. Vazandu-ma asa, Damian izbucni intr-un ras si mai strasnic. O sa am un copil? M-am intrebat uimita. M-am smuls din stransoarea lui, respirand accelerat. Cu cat incepeam sa constientizez situatia in care ma aflam cu atat instinctele mele reveneau la viata. Adrenalina imi invada venele, alimentandu-mi corpul cu valuri de energie. Daca nu mintea? Nu avea niciun motiv la urma urmei.
El ramase nemiscat, delectandu-se cu fiecare miscare pe care o faceam. Arata ca un adevarat pradator care astepta ca prada sa-i cada in plasa. M-am intrebat ce naiba a fost in capul meu cand am plecat asa. Daca eu muream, murea si Drake. Eram legati, iar eu uitasem complet acest detaliu indispensabil. Cand toi muschii mi se incordara ca un arc, el paruse sa observe. Nu am asteptat reactia lui si am rupt-o la fuga inapoi spre conac.
Am sarit peste trunchiul doborat al unui copac si am incercat sa dau la o parte cu mainile crengile care imi ieseau in cale.
Drake! Drake, te rog, raspunde-mi, am incercat sa iau legatura mentala cu el.
Lorry? Unde naiba esti? Imi raspunse el.
In padure. Sunt urmarita de Damian. Te rog, am nevoie de tine!
Nu-mi mai raspunse. Am aruncat o privire in spatele meu si am vazut un lup urias, negru, apropiindu-se de mine cu viteza.
- Emma! Am tipat.
Un zid de lespezi se ridica in fata mea, chiar inainte de a ma impiedica si de a cadea in cel mai patetic mod posibil. Am tipat de durere cand mi-am tras piciorul ca sa ma ridic, dar in schimb mi-am sfasiat blugii si glezna intr-un fel de capcana pentru salbaticiuni. Am auzit un alt urlet animalic si o bufnitura de cealalta parte a zidului si am simtit cum imi ingheata sangele in vene. Am reusit sa sa ma ridic si sa merg schiopatat pana cand am simtit cum cineva ma prinde intr-o stransoare de otel de undeva din spate.
- Nu! Am scancit disperata si am incercat sa-l lovesc cu piciorul teafar insa chiar atunci cel ranit ceda sub greutatea corpului meu.
Eram incapabila de orice autoaparare.
- Lorraine, sunt eu. Sunt eu, scumpa mea...
M-am calmat instantaneu cand am simtit atingerea electrizanta a lui Drake peste mainile mele tremuratoare.
- Ai venit, am spus eu, intorcandu-ma spre el si aruncandu-mi mainile in jurul gatului sau.
- Doar nu credeai ca n-o sa fac nimic. O sa fiu intotdeauna langa tine.
Am zambit usor, apoi ma ridica in brate si ma duse inapoi la conac. Oriunde ar fi fost Damian, magia Emmei il oprise sau in cel mai rau caz il incetinise. Cativa lupi se plimbau prin apropierea noastra, aruncandu-i lui Drake priviri furise. Membrii haitei.

The Night of Witches IIUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum