The Night of Witches II

|Capitolul 6|

Nu-mi spuse nimic, doar arunca ordine încoace și-ncolo, pentru a păstra aparențele potrivit cărora ar avea controlul la degetul mic. Nu îndrăznea să privească în direcția mea, iar eu nu aveam nicio intenție să încep vreo discuție cu el. Durerea care îmi săgeta glezna la fiecare pas aproape că era un memento cum că încă nu am scăpat de pericol, că nu suntem în siguranță - dacă măcar ar exista un astfel de loc -, că pierderea lui Wade se simte încă în aer. Mă menținea vigilentă. Plecasem pe un drum pe care nu aș fi fost niciodată în stare sa merg până acum. Mă aruncasem într-un joc al morții, uitând cu desăvârșire că nu doar existența mea era în ameninţată. Dacă eu sfârșeam în mâinile lui Damian, Drake ar fi fost secerat în aceeași clipă. Aproape am distrus viețile a cel puțin 20 de lupi și a sufletului meu pereche într-un acces de nebunie. 

Ce fusese în capul meu? Nimic. Nu fusese absolut nimic. Dacă ar fi fost chiar și o fărâmă de conștiință, nu aș fi făcut așa ceva. Mergeam înaintea tuturor, în ciuda oboselii și a rănii. Eram prea mândră ca să le arăt că sunt rănită. Călcam cu hotărâre pe pământul acoperit de crenguțe, fără să scot nici un foșnet. Știam exact unde este conacul, deși nu-l vedeam printre crengile copacilor. Era ceva mai presus decât mine care părea să încerce să-mi zică: Acolo. Acolo a început şi se va termina totul.

Dar eu nu sunt așa... Nu m-am împiedicat până acum de nicio rădăcină, n-am scos nici un sunet, mă orientam mult prea ușor. Nu vreau să mă gândesc la nimic din toate astea. Cu atât mai puțin la ce mi-a spus Damian chiar înainte să încerce să mă omoare. Nu vreau să accept încă absolut nimic din ce s-a întâmplat. Vreau să-mi ies din piele şi, doar pentru o perioadă, să fiu altcineva. Pășesc dar nu simt solul sub mine. Greutatea gândurilor mele depășește forțele care mă înconjoară, ignoră gravitația. Pot să mă arunc spre cer și să mă sparg în cioburi de lumină? Poate așa aș putea să mă întorc la început, să îndrept ce-am făcut. Să plătesc sângele cu sânge. Nu știu să trăiesc într-o lume fără el.  

Am simțit cum o mână mă trase afară din întunericul în care mă adânceam și am privit în sus la chipul necunoscut, cu pielea ca făcută din scoarţă de copac. 

- Vino cu mine, Lorraine, îmi șopti ea, aproape îmbătător.

Sunt confuză şi obosită. Nu mai vreau capcane sau incertitudini. O analizez făţiş, chiar sperând să observe, să aibă o reacţie. Fie se preface că nu vede, fie mă ignoră.   

-Nu sunt sigură dacă vreau să știu cine sau ce ești.

Oare încearcă să se folosească de mine, de starea aproape mizeră în care mă regăsesc? Crede că sunt mai uşor de manipulat? Privirile mele iscoditoare nu reușesc să scoată nimic important de la ea, nimic în afară de un detaliu:

-Sunt la fel ca tine și ca sora ta. N-ai de ce să te temi. Vreau să te ajut. Ei nu vor știi niciodată să te înțeleagă, dar noi da. 

Arătă spre Drake și haita lui care parcă fuseseră înghețați în timp. I-am analizat la fel cum un critic de artă ar analiza un tablou. Cei 6 lupi care mergeau în spatele lui încă cercetau perimetrul. Nu-i vedeam, dar în fața noastră ar fi trebuit să fie 3 lupi deschizători de drumuri, iar în spate încă 3 care să se asigure că Damian a plecat. Înțelepciunea haitei mă frapase dintotdeauna, și totuși, acum mă lăsa rece. Puternici împreună, dar slabi separat. Un echilibru mult prea ușor de distrus. Chiar dacă Drake era conștient de pericole ochii lui erau fixați pe mine. Eu eram cea care înclina balanța, care destrăma legături sudate încă din strămoşi între cei ca ei. 

-A trebuit să fac o buclă, dar nu va mai dura mult. Trebuie să decizi acum. 

-Hai să mergem. 

Își ridică sprâncenele. Nu se așteptase să fiu atât de hotărâtă. Nici eu. Mă trase după ea printre copaci, gesticulând neîntrerupt din mâna liberă din care ieșeau valuri de lumină verde, suavă ca un șal de mătase. Lumina ne cuprindea pașii și ne făcea urmele nevăzute. Nu părea să se grăbească nicăieri, iar în scurt timp îmi eliberă încheietura, realizând penibilul situației. Mă oferisem să merg cu ea, nu aveam motive să fug.

Începuse să se întunece când am ajuns la destinaţie, un sătuc părăsit din inima pădurii. Casele erau acoperite de iederă sau alte plante agăţătoare, o mare parte din ele fiind uscate. Dădeau o iluzie de plasă de păianjen, de capcană. Instinctele mă sfătuiau s-o iau la goană cât mai pot, dar am rămas. Nu puteam să alerg o viaţă întreagă de natura mea. Vrăjitoarea îmi aruncă o ochiadă, parcă citindu-mi gândurile, apoi ridică o iluzie magică la fel cum ar înlătura o perdea din cale. Ceva păru să se schimbe la peisaj. Crengile uscate se umplură de flori sângerii şi galbene. Mai multe femei mergeau de acolo-acolo, cărând tot felul de obiecte: găleţi, vaze, cutii, pahare, cărţi. Nu era persoană care să nu ţină ceva în braţe. Era o iluzie de dezordine în toată mișcarea lor. Trebuia să-mi dau seama de la început că așa va fi, că nu voi înţelege nimic din ce se petrece. Magia plutea în aer, iar eu nu puteam privi mai departe de ceea ce era deja evident. 

Femeia mă conduse până la o căsuţă pe hornul căreia ieşea un fum verde-albăstrui, şi-mi făcu semn să intru. Dintr-un oarecare motiv mă simțeam ca-n Hansel şi Gretel. Dacă mă liniștisem în momentul în care prima iluzie fusese dată la o parte, acum inima îmi zvâcnea dureros în piept, alimentată cu adrenalină. 

Am intrat, iar în clipa în care am apăsat pe clanţă, florile care împânzeau pereţii începură să strălucească în lumina amurgului, ca un răspuns la atingerea mea. Nu erau doar niște plante parazit, ci făceau parte din structura casei. Înăuntru era aproape beznă. Prin ferestrele micuţe intrau doar câteva raze firave.

-Ești rănită, se auzi vocea vrăjitoarei. 

Am tresărit şi m-am întors spre ea. 

-Nu am nimic. 

-Spui asta pentru că ți-ai vrăjit singură subconștientul să ignore durerea. Nu ești bine, Lorraine. 

-Şi chiar dacă ar fi așa, nu poţi face nimic fără acordul meu.

-Binele tău este mai presus de preferinţele personale. Nu avem nevoie de nici un fel de acord pentru ceea ce-ţi vom face. 

Bun venit în noua dimensiune a Iadului, îmi zic, presupunerile mele legate de Hansel si Gretel apropiindu-se periculos de mult de realitate.