Floarea din Gradina Edenului

Iubirea visătoare

     Trebuie să recunosc faptul că mi-a fost dor să mai scriu aici...așa că am venit cu o nouă „aducere-aminte". Am terminat de citit romanul genial al lui Camil Petrescu, dacă nu ai ceva pe listă, pune această carte pe ea, pregătește-te psihic și după apucă-te și citește-o. Spun acestea pentru că, chiar dacă dai sau nu BAC-ul, cartea asta îți aduce în față o morală pe care am înțeles-o abia după ce am citit cele 337 de pagini...                                                                                  

     Hai să-ți spun o poveste...Eram în clasa a VIII-a și, ca sublocotenetul Gheorghidiu, aveam în minte doar o singură fată, ea fiind pentru mine cum e aerul pentru om. Aveam o deficență în ceea ce privește emoțiile și sentimentele mele, adică nu am primit de la nimeni vreun sfat sau vreo pregătire în caz că lucrurile merg prost sau rău cu persoana de care sunt atras( între timp am reușit să repar acest handicap, să-l înțeleg, și să-l integrez în mine pentru a lucra în favoarea mea). Am fost atras în prestația acestei fete, așa cum a fost atras bărbatul gânditor de femeia dionisiacă în poemul „Floare albastră", încăt mi-aș fi dat și viața pentru ea, și nu mai era nimic important pentru mine, doar ideea de a o face pe ea să se simtă „specială". A fost destul de scurt acest teatru ieftin prestat de noi, și a avut un final foarte tragic pentru mine...În timp ce eu eram foarte ocupat  de persoana ei, ea nici că nu-i păsa mai puțin de mine...voia doar să primeasă atenție și daruri, da, îi făceam cadouri( oare a mai păstrat poezia scrisă pe care i-am dăruit-o de ziua ei?). 

     Ideea că nu o să mai țin legătura cu ea și că nu o să mai vorbim m-a distrus...eram ca un copil mic atunci când îl păcălești că îi vei da ceva bun după ce se culcă, iar când se trezește copilul nu primește nimic( ați practicat și voi acest „truc", nu?). Pe lângă distrus, mă simțeam și prost...la modul propriu: Cum să fiu, mă, atât de orb încăt să nu-mi dau seama că persoana asta profită de mine...?! Răspunsul: handicapul unei învățături deficitare despre oameni și despre relația cu aceștia. Până la urmă, acest troglodit a descoperit lumina pe care o avea înăuntru și a reușit să se găsească pe sine, după o lungă luptă cu el, cu gândurile și cu sentimentele apăsătoare și lugubre care îl apăsau...

     Morala pe care am învățat-o din această experiență, și pe care am înțeles-o din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este aceea că, ar trebui să ne investim timpul ireversibil, sentimentele profunde și banii cu persoana sau persoanele care chiar țin la noi, și să nu ne schimbăm pentru a avea alții siguranță sau pentru a-i face cuiva pe plac...După ce a renunțat la mine, nu îmi puteam da seama că, de fapt, fata aceea îmi făcuse un bine; am realizat că relația cu ea nu ar fi durat prea mult și că m-ar fi părăsit cu prima ocazie apărută în cale, deoarece valorile și idealurile noastre nu se intersectau aproape deloc...Am recurs la ceea ce a făcut și Ștefan Gheorghidiu, i-am dat fetei ăsteia tot ceea ce am avut mai bun din mine, pe tavă, cadou, și am lăsat-o să meargă în drumul ei...

     Îmi doresc ca tu, cititorule, să nu experimentezi ceea ce eu am experimentat și, până la urmă, să te gândești mai mult la tine, să investești în tine, și să te iubești mai mult, pentru că dacă tu nu o faci, nimeni n-o s-o facă pentru tine.