Şi era din ce în ce mai rău. Nu mai fusese la şcoală de două săptămâni. Colegii o căutau, profesorii îi trimiteau tot felul de scrisori adresate părinţilor. Mai avea Lara aşa ceva? Era răvăşită. Plângea mereu. Din orice. Pentru orice. Mâinile ei micuţe se umpleau pe zi ce trece cu tăieturi, lacrimile-i curgeau constant. De ce să mai trăiască? Oficial, totul era dus pe apa sâmbetei. Rămăsese a nimănui. Era măcinată de gânduri şi durere, sentimente pe care ea nu le mai experimentase. Când era mică, părinţii o fereau de aceste trăiri. Din copila pură ce era, a ajuns un demon neînţeles pierdut în infern. Vroia să vorbească cu cineva. Dar voia şi să rămână singură. Florile se ofiliseră de mult. Nu mai exista nicio speranţă. Până când, soneria sparse liniştea mormântală. Lara se ridică, cu grijă se duse spre uşă. O rază de căldură luminoasă i-a pătruns în cameră. În faţă îi stătea un bărbat.
-Lara Hawkins?
Lara-şi înghiţi nodul din gât şi dădu afirmativ din cap.
-Acestea sunt pentru tine.
Alţi bărbaţi coborau dintr-o dubiţă aflată în faţă cu buchete de flori în braţe. Şi atunci se blocase. Totul în jurul ei se oprise. Băiatul acela s-a gândit la ea. Buza inferioară-i tremură, abţinând un sughiţ. Sute de flori erau acum aşezate prin sufragerie. Tremură. Scânceşte. O lacrimă-i cade. N-a rămas a nimănui.
K-ceau.
Am revenit.
Csf şi io.
Mno, sper că o să vă placă. (;ω;)
Ily all.♥
