Vraja Enigmei

1. Bilet afurisit

- O, haide! Am nevoie de biletul ăsta, nu e momentul potrivit ca să te strici!

Continuam să dau cu piciorul în unitatea calculatorului şi să înjur de toţi Sfinţii, sperând că asta o să-l deranjeze pe Domnul Litiu şi o să-l facă să meargă. Îmi botezasem calculatorul „Litiu", deoarece din cauza litiuliu luasem şapte într-un test la chimie, iar eu îmi uram calculatorul.

M-am mai învârtit de două ori cu scaunul, după care am mai dat o dată cu piciorul în unitate, şi Litiu se aprinsese. Se pare că asta chiar funcţionează!

După ce monitorul s-a aprins iar iconiţele au apărut pe ecran, n-am mai aşteptat să se încarce - ceea ce-mi recomandase tata să fac -, ci direct intrasem pe internet pentru a-mi lua biletele. Mai erau disponibile doar cinci, şi cu puţin noroc unul dintre ele urma să fie al meu.

Strânsesem banii pentru bilet în două veri consecutive, în care am tuns iarba vecinilor, am îngrijit bătrâni şi am făcut curăţenie. Părinţii mei mă numeau foarte iresponsabilă, aşa că a trebuit să fac singură rost de bani. Aşteptasem momentul ăsta de doi ani, şi sperasem că afurisitul de Litiu n-o să-mi strice viaţa chiar acum. Borcanul plin cu bani era lângă mine, pe birou, şi probabil urma să fac un gest necugetat dacă se întămpla ceva rău.

Când intrasem, mai erau doar două bilete în stoc, şi m-am grăbit cu mouse-ul să apăs pe „cumpără".

Şi, spre ghinionul meu, cursorul mouse-ului se transformase într-o clepsidră care-mi arăta că trebuie să aştept, deoarece Litiu se blocase.

- La dracu! Haide, mergi odată! strigam exasperată, întorcând mouse-ul pe toate părţile.

Se pare că aşa păţeşti când aştepţi să-ţi cumperi biletele până în ultimul moment.

După vreo două minute de aşteptat, Litiu îşi revenise, iar când să apăs pe „cumpără", era prea târziu.

- Ugh! Serios, toate biletele s-au vândut? Oamenii chiar nu au ce face cu banii, doar să-i arunce pe un festival tâmpit?! Să-mi spună cineva că e doar o glumă...

Îmi odihnisem capul în palme, stând cu coatele pe birou şi aşteptând să se întâmple un miracol.

Mi-am ridicat privirea, uitându-mă la borcanul cu bani care era aşezat în locul imprimantei. Nu m-am gândit de două ori, aşa că mi-am vârât mâna pe lângă el şi l-am aruncat pe jos. Eram nervoasă, şi asta mă ajuta, chiar dacă nu trebuia s-o fac. Acum parchetul era acoperit de zeci de cioburi şi de bancnote verzi şi roz. Probabil zgomotul se auzise până în bucătărie, aşa că aşteptam ca-n orice moment să apară mama cu un tel în mână. Şi nu mă refer la un telefon; nu, un tel de bucătărie, logic.

- Rowena, dragă, eşti bine? o aud pe mama strigând îngrijorată din bucătătie.

- Daaa! Nu-ți fă griji, totul e bine aici! i-am răspuns rapid, ştiind că o să se îngrijoreze şi o să urce sus dacă-mi ia mai mult de zece secunde să răspund - mama era o femeie foarte paranoică.

Faptul că părinţii mei mi-au ales un nume mai special mă făcea să-i iubesc şi mai mult. Erau genul de părinţi care îţi fac prietenii să se simtă bine, îţi oferă libertate, dar sunt şi stricţi când trebuie. Eram fericită cu părinţii pe care-i aveam, chiar dacă uneori mă scoteau din minţi.

Rowena; faimă, bucurie, fericire. Era un nume pe care eu una nu-l întâlnisem deloc, aşadar era cam rar folosit.

Am încetat să mă gândesc la prenumele meu şi l-am lăsat pe Litiu în pace, ridicându-mă de la calculator şi îndreptându-mă către uşă.