Vraja Enigmei

5. Amic nou

M-am aplecat deasupra biroului şi am bifat o altă zi din calendar; 22 iulie.

Mai aveam de aşteptat atât de puţin timp, dar cu fiecare secundă deveneam mai nerăbdătoare. Mâine urma să fie una dintre zilele mari, şi anume ziua-n care plecăm către Belgia.

Terminasem de făcut bagajele în urmă cu două zile, deci eram pregătită din toate punctele de vedere. Cu toţii eram nerăbdători, ştiind că urma să petrecem cele mai memorabile clipe împreună. Ne dorisem asta atât de mult şi e un sentiment minunat când realizezi să faci ce ţi-ai propus - sau, mă rog, unul dintre lucrurile propuse.

Cu o noapte în urmă dormisem doar aproximativ trei ore, deoarece Sorana avea prea multe emoţii. Ea, fiind foarte emoţională de obicei, aseară era atât de fericită în cât nu a putut dormi. M-a sunat pe la două dimineaţa şi-am început să vorbim despre orice lucru insignifiant. Începuse să povestească despre cât de tare o să fie toată experienţa asta, şi am ajuns să vorbim despre cât de repede creşte iarba - subiect propus de Sorana, desigur.

Ea era o persoană destul de copilăroasă şi imatură uneori, dar în acelaşi timp sărea oricând în ajutor şi-ţi putea ridica moralul mereu.

Aseară avusese şi unele momente profunde, povestind despre cât de mult ţinea ea la toată lumea şi despre cât de mult îi plăceau desenele animate care-i făcuseră copilărea una mai bună.

Îi povestisem şi despre ce s-a întâmplat cu Tudor în staţie în urmă cu unsprezece zile şi rămăsese şi ea confuză. Eu i-am explicat cum am găsit logica-n acţiunile lui dar, bineînţeles, ea nu era de acord cu mine.

Între mine şi Tudor lucrurile erau foarte jenante, şi eram în extaz ştiind că în ultimele zile nu l-am mai văzut prin jur şi nu m-a mai contactat. Şi "jocul" cu bileţelele încetase, şi simţeam şi eu cum îmi recapăt logica.

Totuşi, eu încă aveam biletul lui pentru festival, şi urma să i-l plătesc când ajungem acolo. Oricum plecam cu acelaşi avion, deci urma să petrecem câteva ore împreună, într-un spaţiu destul de înghesuit (cu Tudor puteai fi şi-ntr-un spaţiu deschis, înconjurată de copaci, şi tot te lăsa fără respiraţie).

Îmi aminteam că spusese "nu vom mai vorbi vreodată", şi probabil asta chiar uma să se întâmple. Eu, fiind o feministă, nu aveam de gând să mă mai cobor vreodată sub nivelul lui şi să mă înjosesc pentru el. În concluzie, nu merita nimic de la început. Mai bine că-mi dădusem seama mai târziu decât niciodată.

El încă credea că mă putea juca pe degete cum voia el; însă avea să descopere curând că se înşelase în privinţa mea. Dacă îmi propuneam să mă comport într-un anumit fel, aşa urma să fac.

Într-un fel, de-abia aşteptasem să ne reîntâlnim. Voiam să-i arăt că tot ce simţisem eu pentru el se schimbase într-o secundă - ştiam că nu era ceva stabil de la început. Reuşisem s-o termin cu el înainte de a începe, ceea ce mi se părea imposibil cu vreo două săptămâni în urmă.

Fără Tudor, chiar şi imposibilul devenise posibil, iar eu devenisem clar mai fericită - mai liberă, mai plină de viaţă ca niciodată. Da, el îți poate face orice - cu o singură condiţie: trebuie să fii eu (vulnerabilă, imatură, confuză). Sau, mai bine zis, fosta eu. Dar, pentru că fără sau cu Tudor nu reprezentau două lucruri în antiteză, neafectându-se într-un mod special, Tudor era o ecuaţie greu de rezolvat.

Puteai urma două variante: a) consideri că Tudor era un element neutru în viaţa ta, fără sens sau scop şi deloc important (care explică de ce ţi-e tot una fără el sau cu el) sau b) consideri că Tudor reprezenta prea mult pentru tine, depindeai prea mult de el şi asta te scufunda în mediul său înconjurător - unul complet diferit - (care, la rândul ei, explică de ce ţi-e tot una fără el sau cu el).