Cazul 2105

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟏

1.Două inimi ce bat ca una.

Shen stătea la doi metri de mine, între noi se afla un băiat ce părea de maxim nouăsprezece ani - asta datorită feței sale mici și pale ce dădea impresia de o suprafață fină și lipsită de imperfecțiuni. Liniștea era apăsătoare, așteptam documentele pentru plecare, cheile mașinii sau alte dispozitive necesare. Pot spune că nu mă deranjează să mă aflu în stadiul acesta. Dacă mama ar fi fost aici, cu siguranță ar fi spus că o să dorm pe unde apuc cu niște vampiri salivând la urechea mea. Guvernul ne pune pe primul loc, cu aceste certificate putem mânca gratis, dormi la hoteluri. Asta doar pentru că ciopârțim niște renegați.

Mai era un bărbat cu noi, stătea cu mâinile la spate și spatele său era mai drept decât un liniar. Părul său castaniu se contrasta cu pielea sa, ochii săi erau de nevăzut printre părul lung, însă îi puteam vedea spatele lucrat. În momentul acela mi-am dat seama că stau lângă niște militari, oameni de elită ce au fost în fruntea tuturor. Echipă de elită. Nu îmi simțeam locul acolo, controlarea apei și folosirea ei în scop vindecător a fost motivul pentru care am fost în topul universității, nu pentru că eram neapărat un doctor bun. Chiar dacă știu multe despre corpul uman, nu am tratat pe cineva grav rănit, doar băbuțe foarte răutăcioase. Vedeam medik-ii ca fiind persoane ce luptă corp-la-corp cu colegii săi, cruda relitate m-a lovit în timpul universității. Am aflat că medik-ii sunt cei ce ar trebui să stea în mașina de serviciu și să monitorizeze zona. Nu puteam face asta, nu mă vedeam făcând asta. Voiam să fiu acolo, voiam să văd acțiunea și să îmi ajut colegii.

La universitate am avut practică, aproape am fost respins la toate din cauza condiției mele fizice, pe la sfârșitul anului patru am reușit să scot un 8, ziua aceea a fost cea mai bună zi din viața mea.

Mi-am acoperit stomacul cu mâinile, simțeam că eram de două ori mai mic decât ei, pentru că ăsta era adevărul. M-am uitat la brațele băiatului de lângă mine, pline de mușchi, s-a antrenat șase ani în timp ce eu trăiam cu o injecție pe zi, totuși gelozia tot m-a cuprins.

Probabil m-am holbat prea mult, pentru că și-a întors capul, privirile noastre s-au unit, ochii mei verzi cu ai săi albaștri iriși.

—Se pare că au uitat de noi. A spus cu un chicotit prietenos, vocea lui nu se potrivea cu fața sa, însă glasul îi era așa de cald, corpul său încă mă intimida totuși.

—Sau poate nu au tuș. Asta l-a făcut să râdă, nu știam de ce o face, dar am zâmbit ca să nu par nepoliticos. Râsul le-a atras atenția bărbatului și al lui Shen, momentan doar pe el îl cunoșteam.

—Sau poate directorul se joacă monopoly cu secretara. A spus Shen, iar băiatul de lângă mine a început să râdă mai tare ca adineauri.

Celălalt bărbat s-a întors având sprâncelele lipite de la cât de încruntat era.

—Poate vă aude! O să ne pierdem locul de muncă încă din prima zi! Clar nu era român. Accentul lui era prea puternic.

Înainte să mai spună cineva ceva, ușile de oțel în fața căreia stăteam s-au deschis. O femeie roșcată și scundă a ieșit, aceasta era îmbrăcată elegant - sacou vișiniu cu insigna instituției ce se completa cu părul ei, fustă mulată relativ scurtă și pantofi cu toc ce nu o ajuta să pară mai înaltă. Acum mă simțeam mai bine, măcar acum eram mai înalt decât cineva, toți colegii mei de echipă erau mai înalți decât mine - până și bărbatul cu față de adolescent.

—Echipa 334! Vă rog, pe aici. Ne-a făcut semn să intrăm. Interiorul biroului era mai mare decât mi-am imaginat, un perete întreg era devotat dosarelor.