Cazul 2105

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟒

  4. Lacrimi de mamă

Fiecare are un capitol ce nu vrea să-l spună cu voce tare. Acel „fiecare" pot fi eu, sau Shen, sau Dimitrie. Însă ea are un capitol atât de complicat, atât de greu de citit, cuvintele sunt acoperite de cerneală.

  Shen a luat pușca cu explozibil și a tras în pământ nevrând să sape o groapă pentru bebelușul din brațele Katerinei. Bubuitura a lăsat un ecou puternic în pădurea întunecată din spatele nostru. Lacrimile ei curgeau pe obrajii săi murdari, gura ei era deschisă vrând să lase gemete de suferință - dar corzile ei vocale o impiedicau, lăsând mici suspine.

  Eu îi mângâiam spatele, totuși nu o puteam ajuta cu nimic, căci ochii îi erau fixați doar pe corpul firav din mâinile ei.

—Ai înnebunit? A țipat Dimitrie în timp ce se îndrepta spre Shen. O să ne audă vampirii.

—Suntem atacatori! Folosim asta în caz că vin spre noi. Și-a ridicat pușca cu explozibil.

—Sau poate sunetul i-au speriat și acum o să căutăm degeaba. Dimitrie și-a pus mâinile în sân rezemându-se de un arbore.

—O să am nevoie de terapie după asta. Rohaan și-a băgat fața în palme masându-și fruntea cu degetele sale osoase.

—Am auzit! Nu sunt surd.

—Încercăm să avem o discuție serioasă. Arata spre Katerina lăsându-și brațele să se legene pe lângă corpul său - mișcându-se în cercuri anxios.

—Iar eu incerc sa o evit.

—Putem doar să ne înțelegem?

Liniște.

—Uite, nu avem altă alegere. Chiar nu vreau sa mă cert cu cineva ce se presupune că e de partea mea.

Liniște.

—Sau poate nu vorbești cu mine...asta o să meargă.

Capul lui s-a întors spre mine.

—Pot să retrag ce am spus?

— Nu. Am spus sec în timp ce mâna mea dreaptă încă mângâia spatele Katerinei.

—A fost destul de stânjenitor.

—Da...

    Momente bune am așteptat pentru o mișcare, o replică, un suspin sau orice altceva ce mă putea opri din a executa ce urma să fac.

   Mi-am retras mâna de pe spatele ei, genunchii mei au făcut cunoștință cu pământul în fața ei, iar mâna mea i-a atins mâna sângeroasă ce stătea sub corpul neînsuflețit al copilului.

—E timpul să plece. Ochii ei nu s-au unit cu ai mei, privirea ei încă fiind pe ființa din brațe.

  A dat din cap, fruntea încrețindu-se.

  Privirea mea i-a făcut un semn lui Rohaan, nu voiam să îi ating copilul, nu voiam să simt mirosul sângelui atât de aproape de mine și nici nu voiam să văd numărul familiei Kirov la încheietura lui micuță.

   Rohaan a luat cu grijă corpul, ea nu s-a opus, acum se uita în gol având ochii mai sticloși ca niciodată.

Am auzit cum pielea copilului sfârâia, copilul ce era pe jumătate cenușă - acum era de finitiv. 

  Dacă nu eram eu Rohaan ar fi omorât-o. Nu ar fi crezut că e nevinovată, ar fi crezut că și-ar fi mâncat copilul de una singură, pentru că ei asta cred despre noi - suntem doar niște creaturi nemiloase. El nu știa cât de mult ea voia un copil și cât de mult și-a iubit soțul de care nu știam absolut nimic. Întrebările curgeau ca un râu răzvrătit împotriva naturii, doar că se blocau - pentru că cine ar întreba despre copilul ei mort și soțul absent pe o femeie ce pare că nu mai are dorința de a mai trăi?