Cazul 2105

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟐

2. Trebuie să îți aduci aminte de trecut pentru a trăi fericit prezentul.

  Ochii mi-au fost acoperiți de un nor ce îmi făceau privirea încețoșată. După câteva momente mi-am dat seama că lacrimi curgeau din ochii mei ieșiți din orbite, am mers înfingându-mi degetele în stomacul meu pentru a-mi opri durerea înțepătoare ce îmi făcea corpul să fie așa de slab și sfrijit. Am căzut lângă o ușă izbucnind în plâns, lacrimile fierbinți curgeau ca un râu pe obrajii mei înfierbântați. Mii de ace îmi străpungeau stomacul, mi-am lăsat capul pe spate ducându-mi o mână la gură pentru nu a face zgomot. Am crezut că moartea o să iasă din camera unde eram căzut la pământ și că o să-mi tragă corpul în cruzimea iadului. Vomită Sebastian, te rog vomită. Singurele gânduri ce le aveam în acel moment erau să vomit ca să scap de durere.

—Oh, dragule! Am văzut o femeie alergând pe hol spre mine, o cameristă scundă și trasă la față. Asta e tot ce am putut să mai văd prin fumul ce îmi făcea privirea atât de încețoșată și de vastă.

După asta tot a fost negru. Nu mai simțeam nimic și visele nu apăreau, făcându-mi mintea un loc întunecat și rece. Eram într-o cameră neagră absolută, fără uși, fără geamuri sau colțuri. Durerea încă era acolo, indiferent cât de mult îi spuneam subconștientului „Nu mă doare, nu te doare Sebastian.". În momentul acela speram ca acea cameră neagră să mă înghită și să rămân acolo pe veci, pentru că durerea ce mi-o oferă cruzimea lumii era mai greu de suportat.

M-am trezit în camera de hotel a lui Dimitrie, am aflat că venise ca să se certe cu toți pentru că a fost lăsat singur. Măcar nu am putut lua parte la cea mai mare ceartă ce m-ar fi putut face de râs în tot Brașovul.

Privirea încă îmi era încețoșată și simțeam o durere puternică în ceafă. Dimitrie stătea lângă mine îmbrăcat deja.

Nu mi-aș fi putut da seama că era el dacă i-aș fi văzut palmele fără mănuși - palmele ce erau pline de răni vindecate de un deceniu. Nu aș fi vrut să-l întreb despre asta, nici nu aș avea de gând, mereu le acoperă și chiar dacă le vedem, nu întrebam. Silueta lui e blurată pentru câteva secunde, capul mi se duce în toate părțile - dar îi admiram uniforma ce îl făcea să pară mai mare decât era deja. Mă întrebam cum ar arăta Shen în uniformă, și Rohaan - l-am uitat pe Rohaan.

Uniforma atacatorilor erau cu mult diferite de a mea. Prima dată ei au un costum mulat pentru reglarea temperaturii, la fel ca mine. Apoi genunchiere, apărătoare de gambe, apoi pantaloni militărești negri. Bocanci și apărătoare pentru talie și abdomen, după o vestă ce oprea gloanțe și alte pericole. Apărătoare de gât și cască pentru cap. Eu nu eram așa de acoperit, doar pentru că se presupune că eu trebuia să stau în mașină și să nu fiu pe teren.

Uniforma mea era construită din costumul mulat, genunchere, pantaloni militărești ca ai lor - doar că ai mei aveau insigna medik-iilor, ce sunt mândru să o port, și bocanci. Aveam și vestă, dar nu era obligatorie dacă mă aflam în mașină. Asta mă făcea să mă simt mai bine, iubeam hainele mulate pe corpul meu uscățiv.

—Cât e ceasul? Am mormăit frecându-mi brutal degetele arătătoare de ochi.

—Cred că ar trebui să anulăm expediția.

—Poftim? NU! M-am trezit instant, m-am ridicat - dar am căzut în fund pe pat din cauza vârtejului din capul meu.

—Ești alergic la ceva?

—Nu. I-am spus în timp ce mă frecam la ochi în continuare, oricum corpul meu nu suporta mâncare de oameni ca să știu dacă sunt alergic la ceva.