Cazul 2105

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟑

3.Ea zbura cu propria-i inima, iar eu eram confuz deoarece creierul meu nu învățase cuvântul iubire încă.

Soarele încălzea până și geamul casei. Tocmai ne mutasem la țară, eu născut de un an și în culmea adolescenței în anii omenești - uram tot ce mă înconjura. Uram florile uneori, uram soarele ce îmi ardea fata palidă.

Totuși drumurile mele la vecini erau frecvente. Iubeam să enervez vecinii cu întrebări stupide.

Nu am înțeles niciodată de ce eram aici, de ce am plecat din casa noastră gigantică din București. Dar aerul curat nu mă deranja, totul era atât de curat fără autobuze sau mașini, eram singurii cu mașină de aici și mă simțeam mai important. Credeam că tot ce am material mă făcea important, asta se întâmpla la școala din București. Locul ăsta nu e București totuși, e un loc calm cu persoane simple ce apreciază o fractură din soare pe cer - o fărâmă de ploaie sau o floare crescând în pământ.

—Buna ziua, Domnule Adamisie! Am țipăt la vecinul din stânga ce își uda ceapa din grădina din fața.

—Puștiule, știu ca e vacanta de vara, dar învață ceva! E a treia oară pe ziua de azi.

—Învăț să ud ceapă de la dumneavoastră.

—Poate te faci fermier.

M-am îndreptat spre gard și m-am lăsat pe lemnul fierbinte ce probabil mi-ar lăsa vopseaua veche pe tricoul bleumarin.

—Nu domnule, vreau sa mă fac doctor. Am spus cu mândrie absolută.

—Doctor? Asta nu înseamnă ca trebuie sa lucrezi cu sânge băiete? Nu vreau sa fiu nepoliticos, dar se abia te poți abține la bovinele de la piață.

Mi-am lăsat capul în pământ.

—Am timp sa mă obișnuiesc. În plus, serul pentru vampiri o să ajungă pe piața din România, așa am auzit. Vine tocmai din Franța.

Și-a dat pălăria jos și își freca fruntea plină de transpirație cu mâneca.

—Nu cred ca o sa se oprească atacurile după asta. Deja mulți s-au răzvrătit din cauza atacatorilor. Animalele ne dispar, ba chiar oameni. Nici măcar voi nu sunteți priviți bine.

—Noi? Nu am auzit niciodată de așa ceva, am crezut ca exista o problemă doar cu cei ce fura în exces animalele. Noi nu furăm, noi cumpărăm. Eram prea mic să înțeleg, să înțeleg greșelile speciei mele.

—Nu cred ca o sa dureze mult până când o sa scape de voi toți de pe aici. Lumea începe sa creadă că toți vampirii sunt la fel.

—Să scape de noi?Sprâncenele mi s-au lipit în confuzie.

—Dorin! Hai la masa! Vocea doamnei Adamisie s-a auzit de la intrare, dar nu aveam puterea sa ridic capul.

—Păi...A început, dar s-a oprit. Mă cheamă nevasta-mea. Ne vedem mai târziu puștiu'. Sper ca o sa meargă lucrurile.

—La revedere. Am spus cu vocea stinsă în timp ce mă îndreptam spre casă celeilalte vecine. Katerina Kirov. Se mutase din Bulgaria, tot dintr-un sat mic, puțin mai mare decât acesta, asta demonstra cât de mic era satul ăsta. În mână aveam două buchete de flori din grădina mea. Uitasem că le am în mână, nici domnul Adamisie nu întrebase nimic, nici nu le putea vedea de gard.

Am bătut la ușă. Chiar mă simțeam jenat că merg peste tot în loc să stau acasă, însă mama era prea preocupată cu sora mea mai mică, iar tata era mereu în oraș.