de sticlă

cel mai prost monolog

uneori mi-ar plăcea să mă auzi
vorbind singură,
când glasul meu răsună prin pereții de sticlă.
propriul ecou îmi reverberează
în coaste.

nici eu nu știu ce spun;
cuvintele sunt un amalgam
de fire de ață
încurcate în ghemotocul pe care eu îl numesc cap
și când deschid gura,
ghemul se învârte singur în jurul său.

e infinit,
e culoarea mea preferată
și totodată și culoarea ta preferată,
iar eu vorbesc în două nuanțe
și nu mă pot opri.

amețesc și devin carusel
în mijlocul unui câmp de flori
unde cerul suflă și vântul strălucește.

uite, am amețit cuvintele între ele,
la fel cum am amestecat
culorile noastre preferate.

aș fi povestit mai mult
despre cum îmi place
să mă amețesc singură
în propriile cuvinte
și să mă încurc
în ghemul de gânduri,
dar nu vreau să mint.

sunt momente în care
vocalele îmi par aer,
consoanele pietre de moară,
iar cuvintele rădăcini,
care urcă pe mine
și se opresc în dreptul esofagului,
de unde strâng
și strâng
și strâng,
ca să vărs multicolor
și pe urmă să mă spăl în tăcere.

e pauză, ca la teatru.

sala respiră la unison,
speriată și confuză,
dar spectacolul s-a terminat
înainte să cadă cortina.
se iese-n furtună,
unde indignarea lor mocnește
și-i face să-și vrea banii înapoi.

le-am fost o pierdere de timp.

am amețit și mai tare.

iartă-mă, rectific:

propriul ecou îmi reverberează în coaste
când glasul meu răsună prin pereții de sticlă.
vorbind singură,
doar uneori mi-ar plăcea să mă auzi.