de sticlă

perioada renascentistă

uneori,
mă arunc pe scări
și mă las
să mă sparg.

devin constelație sângerie
pe asfalt
iar dacă te oprești
nici prea departe
dar nici prea aproape,
arăt a inimă frântă.

oamenii culeg bucăți din mine,
dar urăsc senzația de mâini asupra mea
pentru că
ale tale
nu ridică
nimic din mine
niciodată.

în schimb,

mâinile de copil sunt
neexperimentate,
nesigure,
argint viu.
prea mici să mă poată cuprinde
cu totul.
mă confundă
cu singura floare dintre buruieni
care ar putea aduce un zâmbet
pe buzele mamelor.

mă ridică de pe jos;
nu percep forma de inimă
de la picioarele lor,
ci doar un sunet de tulpină ruptă.

mâinile femeilor sunt
mai delicate,
mai atente,
chiar dacă unele poartă cicatrici
pe sub brățări și verighete.
sunt prima ploaie de vară
care curăță plămânii de secetă.

ele știu că nu sunt floare.
îmi recunosc intenția eșuată,
pentru că fiecare centimentru de piele a mea
pulsează de cicatrici
pe care s-au forțat să le uite
de sub pielea lor.

ele sunt nisipul deja scurs
în partea de jos a clepsidrei
și înțeleg că nu pot să mă lase
să devin timp pierdut
mai devreme decât ar trebui.

pe rând,
se reunesc în șir indian
acolo unde m-am făcut
una cu pământul.
mă lipesc înapoi,
de parcă am fost doar o păpușă de porțelan
care a căzut de pe raft.

uneori, străinii se opresc
în timpul actului meu de întregire.
vor să asiste,
dar nu le este permis,
deoarece prezența lor încurcă
procesul de creare al tapiseriei
noului meu sistem nervos central.

sunt artă nouă,
născută din artă veche.
nu te las să mă mai atingi vreodată.
nu vreau
să pângăresc
o muncă atât de frumoasă.