de sticlă

memento mori

ți-aș lua degetele cu care îți aprinzi mereu țigara
și ți le-aș plimba pe inimă,
pe sub inimă,
prin inimă,
pentru că nu pot să-ți spun
cât mă doare.

nu pot să-ți spun
cât sunt de violentă,
iar literele nu mi se leagă pe limbă
când sunt întrebată
de războaiele pe care le-am purtat
împotriva mea
pentru tine.

acum vreau
să mă dezbrac de pielea pe care o port
și nu e nimic vulgar în asta.
dacă m-aș desena vreodată,
mi-ar trebui un singur creion roșu
ca să te fac să înțelegi.

ochi împăienjeniți,
buze rupte între dinți,
încheieturi ale degetelor umflate,
genunchi vineți.

pe undeva pe la jumătatea foii,
aș schimba creionul
pe o acuarelă roșie,
în încercarea de a ține evidența
litrilor de sânge pe care i-am pierdut
în ultima vreme.

nu pot vorbi despre asta,
nu pot plânge despre asta,
nu pot decât să mă dezgrop
până la os
cu propriile unghii,
o bestie urbană,
până nu mai rămâne nimic din mine
și până nu mai are
ce să mă doară.