- Esti geniala! zbiera Alex
De cand a aflat ca trebuie sa ajungem la poalele vulcanului Styx, mai nu a facut atac de cord, ca apoi sa ma arunce din nou in apa rece ca ghiata.
- Stiu! Acum, taci din gura si mergi in continuare.
- De ce esti atat de sigura ca va fii acolo?
- Nu sunt.
- CE? alt tipat care a speriat orice vietate pe raza de cativa kilometrii imi sparse timpanele.
- Ce ai auzit. am zis sec.
- Si daca nu esti sigura ca rubinul va fii acolo, de ce mai mergem?
- Unde a disparut increderea ta in mine?
- Nu a disparut. Sunt doar ingrijorat. Pentru numele Lui Dumnezeu, e un vulcan.
- Care e inactiv de cateva sute de ani. i-am aruncat-o deja enervata.
- Si daca se trezeste brusc la viata?
- Tie chiar iti e frica?
- Mie? Tu te auzi ce vorbesti? Eu nu ma tem de nimic.
- Exceptand vulcanii si ...
- Si ce?
- Stii tu... in seara aia...
- Nu imi era frica. Sunt doar alergic la omizi.
- De aia sareai in sus si m-ai impins pe mine spre bestia aia mica si paroasa care se indrepta incet spre tine.
- Nu mai vorbii despre asta.
-Ok ... fricosule!
A pufnit pe nas, dar macar a inceput sa mearga din nou. Nu mai aveam mult de mers, dar in comparatie cu saptamana trecuta, cand am mers de dimineata pana seara, distanta pe care o mai aveam de parcurs o pot considera o aruncatura de bat.
Rana pe care o aveam la picior mi se vindecase cu ajutorul lui Alex care nu ma scapa din ochi nici cinci minute. Nu mai voia sa fac nicio boacana.
- De ce e asa de frig in seara asta? am intrebat eu.
- Vino laga foc si nu iti va mai fii frig. imi zise Alex ingandurat.
- De acolo nu pot privii luna. ma plang eu.
- Atunci tine asta pe tine. zise el dupa ce imi puse pe umeri o patura.
- Multumesc!
Mi-am ridicat din nou privirea spre cerul senin. Luna stralucea puternic. In doua zile va fi luna plina.
- Elena, vino aici!
- Mai stau putin. Bine? am intrebat ca un copil mic.
Nu mi-a raspuns. Parea si el pierdut in ganduri. Amandoi ne gandeam ca s-ar putea sa ma insel. Dar semnele imi aratau clar locul in care trebuie sa ajung pentru a gasii rubinul.
Vantul incepea sa bata cu pitere. Mi-am desprins ochii de la luna si m-am indreptat spre locul unde era cald si bine.
- Esti sigura ca in visul tau ai vazut un vulcan? sparse Alex tacerea.
- Tie chiar iti e frica de vulcani inactivi de sute de ani! am pufnit eu deja exasperata.
- Nu imi e frica... verificam doar. Nu as vrea sa fiu nevoit sa te arunc si in lava.
- Multumesc ca mi-ai amintit.
- Nu am apucat sa imi cer iertare pentru faza aceea.
- Nici eu nu am apucat sa iti intorc favorul. am spus sincera.
- Voiai sa ma imbratisezi? intreba el cu un ton ciudat.
- Voiam sa te arunc in apa rece. am spus incepand sa rad cand i-am zaput fata.
Se metamorfoza repede de la zambetul gingas, la suparare, apoi surprindere si incercarea esuata de a masca o stare pe care nu o intelegeam pe deplin.
Rasetele mele incetara cand Alex imi facu semn sa fac liniste. Un zgomot ciudat se auzea in padure. Pasi, latraturile unor caini si strigatele infundate ale unor barbati.
Alex ma prinse de mana si ma trase spre el.
- Trebuie sa fugim. Acum!
De ce? Nu aveam nici cea mai vaga idee. Dar parea serios. Intrebarile mele mai puteau astepta. Vocea unui barbat ma lua prin surprindere:
- Hei, voi...
Stiu ca e scurt si probabil plictisitor, dar ma revansez in capitolul urmator.
Va pup, Serena!
