Am um drum lung de parcurs. Am stiut asta si in momentul in care am plecat de acasa. Si totusi...am atat de putine seanse de a gasii adevarata Piatra a Lunii. Si oare daca... Nu! Nu trebuie sa ma descurajez tocmai acum.
Mi-am adunat gandurile si ca sa le tin in frau am incercat sa imi gasesc o ocupatie.
Reusisem sa pasesc destul de bine, desi simteam ca imi ia foc piciorul. Of! Picior stupid, tocmai acum trebuia eu sa fac o boacana, sa imi ingreunez drumul de una singura. Trebuie sa fac cumva sa fie totul bine. Dar ce tot fac? Stau, nu pot merge, trebuie sa ajung cat mai repede la acel loc, dar eu stau si ma gandesc la dorul zilelor de ieri. Nu imi este permis. Trebuie sa raman concentrata.
- Alex? Poti sa gasesti putin lut?
- De ce? Ai chief de olarit?
- Nu. E un remediu natural pentru rani.
- Iti aduci aminte ca am crescut singura 10 ani?
- Ok, am inteles. Ma duc sa caut. Pana atunci, stai aici,pe bolovan.
Fara sa mai zica vreun cuvant s-a intors cu spatele la mine si nu stiu pe unde a disparut. Am ramas in sfarsit singura. Incercam sa opresc avalansa de ganduri. Priveam cu atentie sporita firele de iarba, copacii, frunzele care cadeau din cauza adierii. In orice parte ma uitam il vedeam pe Nathen. Pe piele inca simteam atingerile lui. Parca il auzeam strigandu-ma. Imi infigeam unghiile in picior ca sa ma infran de la dorinta de a-i fugi in brate.
- Elena! tipa Alex la mine strangandu-ma tare de mana.
- Ce s-a intamplat? am soptit eu.
- Ce s-a intamplat? Mai intrebi asta?
El inca tips, iar eu nu intelegeam despre ce vorbeste. Se uita in ochii mei si se calma.
- Te-am lasat singura zece minute si tu ce ai facut? Ti-ai bagat unghiile in picior. Esti plina de sange. Si nu imi dau seama daca ai plansbdin cauza durerii sau din alte motive.
Ma uitam la mana mea. Eram murdara din cauza sangelui. M-am sters de rochie, apoi mi-am sters lacrimile de pe fata si gat. Am luat lutil moale din mana lui Alex si l-am intins pe rana. Alex se uita ciudat la mine, iar eu trebuia sa imi ridic rochia cu mult mai sus de genunchi ca sa pot aplica lutul si pe noile rani. Imi era greu sa imi ridic rochia atat de sus stiind ca un barbat se uita la mine.
- Stai jos. Te ajut eu, spuse Alex incet.
- CE? In niciun caz! Ma descurc. am spus cat de repede am putut.
Rosie la fata m-am asezat pe bolovan, cu spatele la el, am ridicat rochia cat a trebuit si am aplicat lutul foarte repede. M-am ridicat si am facut cativa pasi.
- Acum putem porni. Mai avem foarte mult de mers.
- Elena, stai!
- Nu! Trebuie sa mergem.
- Nu mergem nicaieri pana nu imi spui ce s-a inramplat.
- Nu s-a intamplat nimic.
Ridica degetul mic in sus si ma privi suparat si ingrijorat.
- Mi-ai promis pe degetel.
- Imi e dor de Nathen. Il vad peste tot. Il aud. Simt ca inebunesc. Vrei sa intelegi ca nu pot vorbi despre asta si ca imi e greu?
- Tu crezi ca Nathen ar fi bucuros sa te vada asa? Ranita, plansa, suparata? Pe el nu l-ar durea sa stie ca tu faci ce faci pentru el? Esti puternica dar ai nevoie de cineva caruia sa i te confesezi. Stiu ca nu sunt chiar persoana potrivita, dar in momentul asta sunt singurul care te-ar putea intelege.
Am inceput sa mergem. Niciunul nu a mai vorbit. Simteam ca piciorul iar ma va lasa, trebuia sa ii spun si totusi imi era jena. El mergea cu doi pasi in fata mea. Manca un mar. Parea cuprins de ganduri. Dar i-am promis pe degetel ca ii voi spune daca ma doare piciorul.
- Alex? am spus incet.
El se intoarse cu fata spre mine, iar eu neobservandu-l m-am lovit de pieptul lui. Am vrut sa ma retrag, dar mana lui dreapta s-a incolacit dupa talia mea.
- Scuze! am spus la fel de incet.
- De cat timp? ma intreba privindu-ma fix in ochi.
- Ce anume? am intrebat speriata.
- De cat timp te doare piciorul?
- Doar de putin timp.
- Ne oprim pana iti spal piciorul cu infuzia de musetel. Bine?
- Bine.
Alex se desprinse de mine si puse o patura pe jos ca sa ma pot aseza. A pregatit infuzia si a inceput sa ma priveasca. M-am asezat pe patura, iar el a inceput sa stearga incet lutul de pe picior.
- Ai avut dreptate. Lutul chiar a ajutat. Acum te va ustura putin.
A avut mare dreptate. A usturat, dar dups ce a bandajat piciorul totul a devenit suportabil. Se asezase langa mine pe patura. Parca voia sa imi vorbeasca.
- Nu mai avem atat de mult. Dupa lasarea intunericului vom ajunge la lac.
- Asta daca pornim repede. am spus eu.
- Mai putem sta putin.
- Multumesc! am spus incet.
- Pentru ce?
- Pentru ca ai grija de mine. Si pentru ca ma suporti.
- Stiu ca asta ar vrea Nathen. Sa fi in siguranta.
- Te pot ruga ceva?
- Sigur.
- Nu mai vorbi despre Nathen. Imi ingreuneaza drumul. Incep sa ma gandesc la el si imi pierd concentrarea.
- Sigur. Iti respect dorinta.
....
Se intunecase, iar in fata noastra se arata lacul. Totul in jur stralucea. Acum tot ce avem de facut e sa asteptam zorile. Noua zi ne va arata calea spre Diamant.
Si in cele din urma mai trec si mai postez si eu cate ceva. Sper sa va placa. Scuzati greselile gramaticale. Sper sa le corectez curand.
Va astept criticile. Si nu uitati ca va iubesc!!
Serena
