Comisul voiajor

Prolog

Nu îmi amintesc multe despre nașterea mea, nu am o vârsta, nu am aniversare ori zi onomastica.
Îmi amintesc totuși extrem de bine acele bătăi zgomotoase, la intervale regulate, bătăi stranii venite parca din alta lume.
Mai târziu aveam sa aflu ca sunt născut chiar in răstimpul dintre aceste bătăi, pulsații de inima - așa cum le numesc oamenii.
Da...oamenii, ma gândesc la aceste ființe și in mintea mea se întâlnesc o mulțime de povesti, momente intense...dar mai ales incheieri...sfârșituri de viața, cariera, suferința, o pauza oferită sufletului, sau un nou început, depinde de perspectiva, și am învățat ca voi oamenii aveți obiceiul sa priviți același lucru cu ochi diferiți.
Sunt de mult aici, și am urmărit prea multe vieti ca sa mai pot tine o evidentă, fiecare poveste este diferită, niciun sfârșit nu este la fel, chiar dacă toate se încheie cu trecerea din viața ! Am analizat toate emoțiile și sentimentele pe care sufletul uman le exprima sau le reprima, și poate am fost puțin intrigat de puterea pe care o aveți voi oamenii in adâncul inimilor, o foarte grozava, capabilă sa facă atât de multe lucruri dar irosită sau nefolosita de prea mulți, o putere despre care voi povesti poate cu alta ocazie.
Nu v-am compătimit și nici nu v-am simțit trăirile, noi, Comișii Voiajori nu ne permitem sa facem asta, ne-am compromite existența.
Eu nu am o inima care sa bată, eu nu am pauza dintre bataile ei...eu sunt acea pauza, mereu cu voi, dar niciodată acolo! Prezent doar după ce se aude și cea din urma bătaie, atunci când pauza devine universul vostru, după ce toate zgomotele zbaterii de zi cu zi se estompează, doar atunci ma puteți vedea și îmi puteți vorbi doar dacă eu vreau sa va vorbesc, ceea ce nu fac prea des, nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca voi sunteți obișnuiți doar sa cereți, fără sa analizați mai întâi lucrurile.
Moartea - așa cum voi numiți sfârșitul vieților voastre, nu este nicidecum un sfârșit ci doar o continuare a unei povesti pe care voi o scrieți, ajutați sau nu. 
Cei mai mulți încearcă sa se târguiască, sa mai câștige timp ca sa pună lucrurile in ordine, și e oarecum amuzant cum nu reușești sa fii gata mai ales când știi ca sfârșitul tău poate sa vina oricând. Amâni astfel pregătirea și de cele mai multe ori te miri ca sfârșitul vine pe nepregatite.
Un procent la fel de mare este acela al sufletelor furioase...supărați pe mine, pe univers, pe Dumnezeu, pe Moarte, pe orice, dar niciodată supărați pe ei tocmai pentru ca asumarea unei repercursiuni este mult mai ușor de aruncat pe umerii altcuiva.
Mai sunt cei care se tem, plâng tot drumul și implora ca lucrurile sa fie altfel, cei care visează ca se vor reîncarna, cei cere așteaptă întâlnirea cu El, cei care se cred curajoși și sunt gata sa se lupte cu orice îi va aștepta după Poarta!
Și da...eu nu am puterea sa duc sufletele pana la destinație, ci trebuie doar sa ii conduc pana la Poarta.
Ce este Poarta și ce se întâmpla după sunt lucruri de spus cu o alta ocazie.
***

Acum, când scriu toate aceste gânduri, când cerneala săruta plină de dorința hârtia, in mine se nasc multe întrebări pe care pana acum le-am tot ocolit. Este timpul sa îmi ofer mie un răspuns.
După atâta alergare, după pașii făcuți pe drum sunt gata sa aduc aici, între pagini, istoriile care m-au marcat cel mai mult, cele care m-au adus aici!
Nu sunt multe, recunosc ca sunt greu de impresionat, dar sunt mereu de actualitate și le-am purtat cu mine in tot acest timp, intr-un colț foarte adânc al existentei mele, ca pe niște nestemate atât de greu de găsit încât după ce ai in sfârșit succes, te grăbești sa ascunzi întreaga comoara, ca nu cumva cineva sa o fure.
Începem deci călătoria mea, unde și de ce ?
Întrebări bune, al căror răspuns este:
"Va urma"