Comisul voiajor

Cartea 2

Locație: Undeva in Nord
Timp: ...prea târziu pentru o îmbrățișare

I

Totul arata ca in povesti...castelul din cozonac și alte dulciuri gustoase  își înalta impunător zidurile peste căsuțele din brioșe decorate cu vata de zahăr ars. Omuleții din turta dulce apăreau voioși, cântau și dansau fericiți, era iarnă, anotimpul in care visele prind parca viața, iar speranța răsare din focul cald al șemineului, de sub brad, din ghetele frumos lustruite.
Pe străzile din orașul de turta dulce treceau trasuri frumoase, construite din gogoși glazurate, acadele multicolore și bucati de placinta pufoasa.
O cascada din ciocolata îți captiva privirea, era sus, lângă castel, și curgea pe mai multe cai, pe sub poduri de biscuiți și pe lângă armate de omuleți din turta dulce.
Căci o armata se îndrepta spre lupta, erau încrezători, veseli, plini de speranța...mergeau sa răpună balaurul din marmeladă care își pusese ghearele ascuțite și aripile mari peste turnul in care Prințesa regatului era prinsă.
In fruntea lor, un cavaler destoinic conducea trupele, înalt, zvelt, plin de încredere, cu o inima gata sa lupte, se avânta spre balaur, cu parul in vânt, sabia in mâna și sufletul gata sa se sacrifice pentru prințesa.
Calul sau avea aripi, așa ca eroul s-a înălțat, a potrivit lovitura și a sărit de pe cal cu sabia in mâna, pregătit sa lovească de moarte dușmanul.
Era acum suspendat in aer, plutea parca, și totul in jurul lui amuțise, era acolo, atât de aproape de reușită, gata sa lovească in cele din urma când dintr-o data....
***

...dintr-o data o lingura mare de lemn cazu pe capul celui mai mare dintre frati, proprietarul magazinului de dulciuri ii văzuse pe cei doi cum privesc pe geam și salivează.
-V-am spus sa nu va mai prind aici, neobrăzați ce sunteți, îmi aburiți geamul cu gurile voastre murdare si îmi speriați clienții.
-Dar nu am făcut nimic, încerca cel mai mic dintre frati sa protesteze.
Lingura dădu sa se ridice pentru a aplica o corecție, dar privirile unui cuplu curios îl făcu pe brutar sa se abțină.
-Hai, plecați pana nu va iau la bătaie, orfani buni de nimic.
Omul mare și gras intra înapoi in caldura magazinului lansând acele suflete in strada, cu lacrimi pe fetele triste și lipsite de zâmbete.
Visau așa se frumos cu ochii deschiși, și erau atât de aproape sa vadă dacă eroul ar fi ucis balaurul, dar realitatea ii trezise la viața parca, și ceea ce ei trăiau nu era deloc plăcut.
După câteva zeci de metri, micuțul începu sa plângă și mai tare, avea lacrimi mari și reci pe obrajii și mai reci, și se ștergea mereu cu mâneca murdara a hainei.
- Ne-a făcut orfani buni de nimic, îngâna micuțul printre suspine.
- Nu îl lua in seama dragul meu, e doar un om rău și fără inima.
- Dar toți ne spun orfani, nu îmi place când ne zic așa. E un cuvânt urat.
- Da frățioare, chiar este...
- Și ce înseamnă mai exact? întreba micuțul care nu mai plângea acum, curiozitatea luase locul lacrimilor.
- Noi nu avem mămica sau tătic, așa ca suntem ai nimănui, și de aceea oamenii rai ne numesc orfani.
Micuțul tăcea, cântărind ceea ce fratele sau tocmai ii spusese. La cei 6 ani ai săi, nu intelegea prea multe, dar putea sa înțeleagă de ce pe el nu îl striga niciodată mama când mergeau la joaca pe străzi, cum se întâmpla cu majoritatea copiilor.
Intelegea parca de ce stau intr-o casa mare, cu atât de mulți copii și atât de putina mancare, dar tot nu pricepea de unde asemănarea situației sale cu acest cuvânt!
- Da, dar...dădu băiețelul sa înceapă, noi totuși....
- Hai sa mergem acum , Eli, se întuneca și se face frig.
Cei doi frati au început sa străbată lungul drum pana la orfelinatul aflat la marginea orășelului lor!
Era o iarna atât de frumoasa, cu zăpada multă, oameni grăbiți spre cumpărături, colindători, oameni costumați in Mos Crăciun la colț de strada, câini ce căutat ceva de mancare pe sub stratul de nea de pe străzi.
La doar 9 ani, Arne, nu avea atât de multe explicații iar frățiorul sau punea mereu întrebări inedite. Încerca totuși atât cat putea sa îl lămurească și sa îl învețe tot ceea ce el învățase singur.
Nu aveau tata, ii părăsise când el avea 3 ani iar Eli era abia un bebeluș. Își amintea ca mama lui îl lua de mâna și mergeau sa adune flori de pe câmp, apoi făcea buchete frumos colorate și mergeau cu ele la piața. Nu cerea bani in schimbul florilor, ci mancare, un pumn de cireșe, 3 mere și o jumătate de pepene roșu au fost cele mai importante lucruri pe care el și le amintea!
Mama era mereu rănită pe mâini, de la crengi și spini și sufletul sfâșiat de greutățile vieții de zi cu zi.
Nu avea ajutor de la nimeni, muncea singura cu cei mici lângă ea mereu. Trebuia sa se apere de femeile care o ocărau și de bărbații care o credeau o prada ușoară. Își creștea tăcută și in liniște copilașii intr-o căsuța de la marginea orașului, și făcea tot ce putea ca se le fie bine.
Au mers împreuna sa adune crengi din pădure, pe care cu greu le-au adus acasă, și au plans atât de tare când intr-o noapte li s-a furat toată agoniseala de peste vara.
De ce oare oamenii sunt rai? Arne nu avea încă un răspuns.
Mama lui îl învățase sa fie bun cu toți oameni, și sa ajute întotdeauna pe oricine. Și așa făcea, era un exemplu pentru frățiorul sau și încerca mereu sa ajute prin locurile in care se plimba după școala sau in zilele libere.
In acea iarna au suferit mult, era ultima iarna oe care aveau sa o petreacă împreuna.
Arne era deja mai mare așa ca rămânea cu Eli acasă in timp ce mama lor mergea sa ceara lemne in sat sau sa le caute pe câmp.
Se întorcea mereu cu coșul plin de vreascuri sau cu câte o creanga mai mare uneori, dar mâinile ii erau tot mai reci, picioarele erau pline de degerături, fata ii era de multe ori rece ca un cub de gheata.
Chiar și cu acele lemne tot tremurau de frig de cele mai multe ori, și toate paturile din lume păreau sa nu îi încălzească. Nu aveau oricum multe lucruri, era o casa mică și foarte modesta. Camera in care stăteau ei era singura locuibila. Nu aveau lampa, era prea scump sa o alimentezi, așa ca foloseau lumânări și asta doar de câteva ori pe săptămâna, pentru economie.
Spre fericirea mamei, băieții nu s-au îmbolnăvit in acea iarna atât de cruda, dar ea a început sa tușească. La început părea o tuse normala, dar treptat s-a agravat, pana in punctul in care tusea cu sânge.
Dar medicii erau scumpi, așa ca a preferat sa sufere in tăcere, sperând ca o sa treacă așa cum trec toate lucrurile in viața, odată cum timpul.
Si avea momente in care era mai bine dar și momente in care era foarte rău. Însă nu avea ce face, copiii aveau nevoie de caldura, ea trebuia deci sa continue sa adune lemne din zăpada.
Arne își amintea atât de bine cum într-una din zilele mai însorite au însoțit-o pe mămica lor la adunat vreascuri.
Câmpul era plin de spini, mari și groși, de pe care se scurgeau țurțuri ca de cristal!
Mama lor rupea tăcută spinii și ii așeza in cos, doar accesele de tuse rupeau liniștea din jur.
Băiatul nu avea sa uite acea imagine niciodată. Frumoasa lui mămica, buna lui prietena care ii dădea mereu tot ce avea mai bun și cea care le spunea atâtea povesti, stătea cu picioarele afundate pana la genunchi in zăpada, rupând spini de pe care se scurgea acum și sângele ei, căci femeia avea mâinile pline de răni.
Accesele de tuse făceau ca trupul ei firav sa se clatine puternic, și încheieturile hainelor erau mereu pline de sânge.
Arne ar fi vrut sa plângă, dar nu putea, trebuia sa fie curajos, trebuia sa fie băiat mare, pentru ea și pentru frățiorul sau.
Au trecut pe lângă ei o mulțime de oameni, un număr mare de căruțe și trăsuri, chiar câteva mașini și totuși nimeni nu s-a oprit sa întrebe, sa ajute, sa aducă putina speranța in viețile lor.
La amiaza, după ce coșul era plin, au pornit spre casa. Băiatul era tăcut, nu voia sa își supere cumva mama , dar ea, cu o dragoste nespusa îl lua mereu de mâna și îl mângâia. A început sa le spună o poveste, despre un câmp plin cu flori, unde nu vine niciodată iarna, și unde copiii aleargă mereu după fluturi.
In acea zi, mama nu a mâncat, doar s-a uitat la el și la Eli, cu ochi plini de iubire.
Dacă se gândea bine, mama nu mânca niciodată, le dădea lor mereu tot ce aveau și ea se mulțumea cu un colț de pâine vechi și putina apa.
Toate aceste amintiri erau adânc întipărite in memorie băiatului, și nu avea cum sa uite vreodată ochii mamei, atât de buni, atât de plini de dragoste pentru ei.
Urcau tăcuți spre orfelinat, prin zăpada albă ca de vata, și fratele mai mare își amintea cum se plimba cu frățiorul sau in brațe și cu mama de mâna printr-o zăpada asemănătoare.
In schimb, Eli, care nu avea atât de multe amintiri se tot gândea cum cavalerul a salvat prințesa și cum toată lumea sărbătorea acum in magazinul cu dulciuri.
Ar fi vrut și el sa fie acolo, dar balaurul din viața lui- Bucătarul cel mare cu lingura de lemn, păzea mereu magazinul.
Dar lasă, când o sa se facă el mare, o sa cumpere tot magazinul și pe Uriașul rău o sa îl închidă in pivnița și o sa îl puna sa curețe cartofi.
Da, era o pedeapsa grea pentru el, cu mâine alea mari avea sa curețe foarte greu cartoforii atât de micuți.
Eli zâmbea și își ținea fratele de mâna așa cum făceau mereu când mergeau undeva, mereu împreuna.