𝐒𝐚𝐥𝐯𝐚𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐌𝐞𝐮

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟑

                               
                               ***

— Calmează-te, va apărea el ! Mă îndeamnă Tania pentru a suta oară pe ziua de azi.

Dimineața aceasta ne găsește pe coridorul aglomerat al liceului nostru în căutarea.... a nu-știu-ce sau a nu știu cui. E a treia pauză în care am venit și m-am pus în același loc, rezemată de dulapul Taniei privind și analizând fiecare elev în parte.

— Mă vezi tu cumva agitată ? Sunt bine, ce-ai ? Mă rățoiesc eu la ea.

— Fie cum zici tu. Mergem la cafeneaua noastră după ore ? Mă întreabă ea cu speranță în glas .

  Cafeneaua noastră preferată e chiar cea din colț. O cafenea mică, dar drăguță, cu o temă de design arhitectural vechi. Pe lângă cafeaua uimitoare și deserturile delicioase, mai au și un personal amabil și drăguț. Acum două veri eu și Tania am lucrat ca chelnerițe la această cafenea și pot spune cu mâna pe inimă că a fost cea mai tare experiență pe care am avut-o la vreun loc de muncă de până atunci.

— Cu siguranță ! N-am mai băut o cafea ca lumea de zile ! Exclam eu și ambele începem să râdem.

    Mi-a fost dor de asta. Mi-a fost dor să râdem împreună, să bârfim împreună cu cafeaua noastră preferată lângă noi, să avem momente în care pur și simplu doar să stăm fără a fi nevoite să ne stresăm cu anumite proiecte de la școală sau drame complicate și să ne trăim adolescența distrându-ne la maxim.

   Orele au trecut ca prin zbor. Aproape toți colegii și profesorii s-au bucurat când m-au văzut, cu toții urându-mi sănătate. Parcă mi-au lipsit. În schimb, am avut o stare de agitație și teamă chiar toată ziua. Nu m-am putut concentra la nimic și parcă eram mereu cu capul în nori. Recunosc, așteptam ceva... sau pe cineva. Nici vinovăția nu m-a părăsit deloc de-a lungul zilei, ba chiar mai mult, s-a intensificat pe parcurs ce orele treceau iar "vedeta" nu-și făcea apariția. Chiar sunt idioată, așa-i ?

În treacă o văd pe Antonia în fața dulăpiorului ei pe care se chinuie din răsputeri să-l deschidă aproape gata să-l spargă de nervi.
Mă apropii de ea cât de calmă și zâmbitoare pot eu. Nu am prea vorbit cu ea de când a venit, dar nici nu ne-am "dușmănit" oarecum.

— Înainte să răsucești cheia, forțeaz-o un pic spre stânga până auzi un Clic.

Îmi urmează indicațiile și observă cum lăcățelul se deschide și rămâne complet uimită.

— De unde-

— Anul trecut am avut eu dulapul ăsta și mi-au rămas lucrurile blocate în el cam două săptămâni până am prins șmecheria. O informez eu zâmbind degajat.

— Puteam sta aici trei zile și trei nopți, că nu-mi dădeam seama. Mersi !

— Nu-i pentru ce ! Auzi... crezi că te pot întreba ceva ? O întreb eu apropiindu-mă puțin cât să mă audă doar ea. Nu am nevoie de alte bârfe pe la spate.

— Nu, nu a venit azi la ore. Îmi răspunde neuintându-se la mine, concentrată pe cărțile ei.

Rămân cruciși. De unde ? Are puteri supranaturale și nu știu eu ? Îmi poate citi gândurile sau e chiar atât de evident pe fața mea ? Nu. Nu cred. Sau ba da ? Sau a auzit de la cineva ? Dar de la cine ? Singura persoana care știa cât de cât despre asta era Tania, dar ea nu m-ar trăda, nu ?

— A venit aseară tare nervos și l-am auzit vorbind cu băieții ceva despre faptul că-i pare rău că a ajutat anumite persoane care nici nu știu un amărât de mulțumesc să spună. Băieții sunt proști și nu și-au dat seama, dar eu m-am prins că venea de la tine mai ales că în fiecare zi mergea pe acolo, indiferent când își termina treaba sau de cât era ora. Nu știam dacă a vorbit cu tine sau nu, dar acum că ai venit la mine bănuiesc că v-ați întâlnit. Așa știam că poate de el vrei să mă întrebi. Sau poate greșesc ? Mă întreabă ea într-un final privindu-mă direct în ochii pentru prima dată astăzi.