𝐒𝐚𝐥𝐯𝐚𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐌𝐞𝐮

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟒

 
— Ce ești așa morocănoasă ? Nu te bucuri să mă vezi ? Mă întreabă el ducându-și mâna la inimă teatral.

— Ba mă bucur, da m-aș fi bucurat și mai mult dacă ți-ai mai fi îmbunătățit și replicile nu doar fizicul. Îl atac eu nervoasă că m-a speriat ca nesimțitu' !

— Ce cauți pe aici, te-au trimis ai tăi de unde ai plecat ?  Îl iau și eu la mișto. Știu că nu-i convine, dar nici mie nu-mi convine să vină neanunțat și să-mi mai și facă "avansuri" ieftine.

— Au au, da ce rea te-ai mai făcut ! Se revoltă el amuzat.

— Poate am auzit eu prost, da' mai-nainte m-ai luat cu "ce bună ești". Hotărăște-te !

— Treci aici, răutate mică ! Mă îndeamnă el râzând.

   Nu zic nimic și sar în brațele lui. Oricât aș încerca să neg, tot mi-a fost dor de el. A fost singurul dintre toți băieții care nu ma dezamăgit. Am fost prieteni extrem de buni și oricât am fi încercat prin mesaje, nu am reușit să ne ținem la fel de strânsă prietenia. E mult mai înalt față de ultima dată când l-am văzut. Înainte îi eram cam până la bărbie, dar acum de-abia îi ajung până la umăr. A pus multă masă musculară pe el, iar culoarea părului s-a închis de la blond bălai la șaten destul de deschis. Culoarea ochilor săi de un gri deschis a rămas singura neschimbare, în rest ai putea spune că e un alt om.

  Mă desprind ușor din strânsoarea lui și mă dau câțiva pași în spate ca să pot să-l privesc.

— Cum ești ? Mă întreabă acesta îngrijorat pe un ton stins.

— Așa cum mă vezi. Îi răspund plictisită dar cu vocea tot tremurândă.

Nu mă uit în ochii lui. Știu că ar putea citi totul prin mine, mereu a făcut-o. Îmi frământ degetele incontrolabil iar inima îmi bate din ce în ce mai puternic.
Îmi ia bărbia între degete și mă forțează să mă uit în ochii lui. Se uită trist spre mine. Îl pot vedea. Îl pot vedea cum îi e milă de mine. Lucru pe care îl urăsc cel mai mult.

— De ce nu te văd bine ?
Nu-i răspund.

—Hei... Ce-i cu tine ? Ce s-a întâmplat ?
Încearcă să scoată tot ce poate de la mine, dar nu va reuși. Nu, pentru că nu e nimic.

— Nu-i nimic, sunt bine. Îi răspund simplu și sec dând din umeri.

Ce-ar vrea mai mult ? Crede că dacă vine acum, după mai mult de juma' de an o să-i spun tot ce mă doare și o să mă deschid în fața lui ? Se înșală.

Nu spune nimic dar se apropie de mine. Își mută privirea din ochii mei pe buzele mele și-mi dau seama ce are de gând. Se uită din nou în ochii mei. Se frământă. Nu știe dacă ar trebui să o facă sau nu. Ar vrea să ezite, dar apoi o scânteie apare în ochii lui și se lasă dominat de dorință și nebunie în aceeași măsură. Se avântă spre buzele mele și mă acaparează într-un sărut animalic, aș putea spune. Nu mă opun. Nu o fac pentru că mi-am dat seama că dacă vei sta toată viața să te gândești ce e bine și ce nu, vei ajunge să nu mai faci nimic, niciodată. Uneori unele lucruri trebuie să le lași în voia sorții și să te bucuri de ceea ce îți oferă viața, fie ea cu bune sau cu rele.
Într-un final îi răspund la sărut după ce mă mușcă încet de buza de jos pentru a-mi atrage atenția. Limbile noastre ajung să se joace într-un dans știut numai de ele în timp ce mâinile sale caută să-mi exploreze corpul.