𝐒𝐚𝐥𝐯𝐚𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐌𝐞𝐮

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟖

 
   Tulburată și dezorientată privesc persoana din fața mea și observ că se simte stânjenit de privirea mea așa că într-un final decid să-mi revin cu firea.
Nu cred că pot fi neapărat judecată, am tot dreptul să am șocul pe care îl am acum și în același timp tremurul din stomac. E mult, e mult să mai știu și asta, cel puțin e mult pentru o perioadă așa scurtă de timp.

— Vă rog, poftiți ! Îmi aduc eu aminte să răspund.
Mă dau la o parte din ușă și îl conduc spre sufragerie acolo unde mama se roșește în obraji încă din prima clipă când îl vede de la emoții și îi întâlnește privirea. Râd în sinea mea când observ copilăria din gesturile ei și totuși sclipirea, firească adolescenților mai mult, dar nu e o regulă bineînțeles. Mă bucur mult pentru ea, pentru că merită mai mult decât oricine, merită să fie fericită, să fie iubită și să trăiască în sfârșit și pentru ea, nu doar pentru muncă.
Mă retrag cu pretextul că merg să caut o vază pentru flori, deși nu e o minciună în totalitate pentru că exact acolo m-am îndreptat prima dată.

Ajunsă în camera mea după ce am pus florile în vază, merg și mă așez pe marginea patului. Știu că mă uit în gol, iar dacă acum cineva m-ar vedea ar spune că sigur sunt o nebună ciudată sau mai știu eu ce, dar nu, sunt doar o simplă fată dezorientată și pierdută. Mă simt rătăcită, mă simt singură, mai mult ca niciodată mă simt atât de singură și nu știu încotro să o iau.

  Îmi mut privirea spre oglinda de pe perete și îmi observ reflexia, nimic wow, doar o adolescentă distrusă dintr-un nimic, dintr-o prostie. Sunt conștientă că nu e nimic atât de grav sau de important în povestea asta, dar ceva din mine tot se rupe încet, încet, de parcă un fir de ață subțire devine tot mai slab și se va rupe, lăsându-mă să cad în întunericul de care mi-a fost frică toată viața. Nu știu exact ce a trezit în mine toate aceste sentimente, dar cu toate astea cred că de fapt persoana care mi-a pășit acum în casă mi-a adus de fapt picătura care a umplut paharul pe care l-am ascuns "după perdea" și pe care l-am ignorat crezând că nu există. Ei bine, mereu spuneam că sunt puternică și chiar sunt, dar asta nu mă face mai fericită. Să dai impresia tuturor că ești bine și că nu ai nicio problemă nu te face mai fericită, ci doar îți dă falsa impresie că ai câștigat o luptă pe care de fapt tu nici măcar nu ai început-o, nici măcar nu te-ai gândit să-ți pregătești armele pentru că ai impresia că lupta asta e atât de banală încât nici nu are rost să o începi și vrei doar să ridici steagul alb, dar nu, tu de fapt refuzi să crezi că e posibil să o pierzi.
  
  Da, mi-e frică că aș putea pierde lupta asta, dar nu e o luptă cu vreun inamic, ci cu mine. Nu aș putea, nu aș putea să duc lupta asta în fiecare zi știind că poate cândva va fi nevoie să-l văd zilnic în starea în care a ajuns din cauza mea. Sunt egoistă știu, dar nu pot să văd greșeala pe care am făcut-o în fiecare zi, m-ar distruge de tot.
  Fără să-mi dau seama simt că mă sufoc și de-abia respir, de parcă plămânii mei nu mai acceptă aerul pe care nu-l merit, cum nici viața nu o mai merit.

  Am distrus un om nevinovat
Am distrus un om nevinovat

Dacă nu o să-și mai revină ?
Cum să trăiesc în fiecare zi cu gândul că eu, persoana pe care a salvat-o de la înec și pe care a vizitat-o în fiecare zi la spital, i-am distrus viața.
Dacă nu m-aș fi băgat ? Nu m-ar fi lovit din greșeală, nu ar fi ajuns în arest, nu ar fi fost nevoie să vină după mine la spital.
  Ar fi fost perfect.

Sau poate nu trebuia să vorbesc cu acel băiat ? Și asta ar fi schimbat multe.

Dacă nu eram eu, totul era diferit acum.

Dar nu e târziu, așa-i ? Am făcut greșeli, dar pot prevenii altele.

Așa n-ar mai fi nevoie să se răzbune el, ar fi împăcat că am ajuns să am soarta pe care trebuia să o am din prima.