Arzi #2 (seria Anonymous Society)

6. Ingerul și demonul de pe umar

Killian

Contractele noi erau de rahat. Toate! Toată lumea din cadrul directoral al companiei mele trăgea de mine din toate partile.
Davis m-a amenințat chiar în acea dimineața ca o să înceapă să-mi ceara chirie pentru ca îi foloseam mașina mai mult decât o făcea el.
Sosise o noua ghicitoare de la Anonymous Society, una ciudata și încâlcita. Davis, Milan și Easther ramasesera la hotel, rugându-se la Sfântul Google să le dea răspunsurile pe care sperau să le gaseasca.
Mai mult chiar, Milan trebuia să plece în doua zile înapoi în Washington pentru naiba stie ce summit.
Totul era de-a valma.
Singurele mele probleme?
Unde mama dracului dispăruse copilul ăla și ce mama dracului e intre Măscăriciul ala și Julie?
Da, capacitatea mea de a-mi aranja prioritățile era de rahat.
La fel era și cartierul în care locuia James. Am oprit mașina și am parcat-o pe strada pe care îl lăsasem, iar când am coborât m-am rugat rapid să nu fie sparta pana ne întoarcem. Davis avea să mă omoare dacă mașina lui patea ceva și nu era doar o presupunere: mă avertizase deja în legătură cu asta.
-In ce casa locuiește? Întrebă Julie privind precauta în jur.
Nu indraznea să se indeparteze prea mult de mașina.
-Casa? Am pufnit clătinand din cap. Astea nu sunt case, Jules, sunt barăci!
-Cum mi-ai spus?
Incruntatura de pe chipul ei nu parea a fi semn bun.
-Jules, am repetat nonșalant. Haide, vino.
I-am făcut semn cu capul să mă urmeze. Am văzut licărul de prostesc din ochii ei. Am văzut și momentul în care a renunțat la idee, amintindu-și probabil de locul în care ne aflam. S-a grăbit să ajungă langa mine, la numai un pas distanta.
-Crezi ca e aici? Întrebă ea continuând să privească în jur de parca oricând putea sări în fata noastră un psihopat cu o arma automata, hotărât să ne ciuruiasca.
-O să aflam imediat, am murmurat eu.
Așa-zisa casa a lui James era, defapt, o derapanatura. Tencuiala era scorojită, ură de la intrare îndoită și perdelele de la geamuri rupte din loc în loc. Pe de o parte speram ca nimerisem locul, pe cealaltă parte speram ca nu-l nimerisem, pentru ca asta însemna ca James ar fi putut să traiasca în condiții mai bune.
-Nu-mi place deloc aici, murmura Julie când o mașina a trecut cu viteza pe strada din spatele nostru.
-Nici eu nu mă omor după ghetouri, am asigurat-o iritat. Asteapta în mașina, dacă vrei.
-Nu am venit pana aici doar ca să aștept în mașina, pufni ea. Și oricum suntem deja la ușa.
Avea dreptate. Numai doi pasi ne mai desparteau de bucata aceea inutilă de lemn. Am oftat resemnat și am strabatut restul distantei scurte, cu Julie foarte aproape de mine. Probabil îi era cu adevărat frica din moment ce alegea de bunăvoie să stea atât de aproape de mine.
Am ridicat mana, am bătut de câteva ori în ușa și am așteptat. Dinăuntru nu se auzea nici un sunet. Am repetat mișcarea după câteva clipe.
-Probabil nu e nimeni aici, spuse Julie cu jumătate de gura.
-Da, probabil nimeni viu, am murmurat incercand să văd ceva prin geamul jegos și perdeaua îngălbenită.
-Nu mai vorbi, Killian, îmi sugera Julie scâncind.
-De ce? Taica-tu e preot. Aș fi crezut ca ești familiarizata cu înmormântările, am indrugat pe jumătate absent și am sărit de pe podețul de lemn din fata usii.
-Unde pleci? Suiera Julie sărind ca arsa dupa mine.
-Ai grijă! Am spus când s-a izbit cu pieptul în brațul meu și aproape și-a pierdut echilibrul.
S-a agățat cu ambele mâini de bluza mea, apoi, după ce s-a stabilizat pe picioare, mi-a dat drumul sasaind ca un șarpe.
-Nu mă lasa singura într-un loc ca asta! Îmi ceru printre dinti, fixându-mă cu o privire ucigașă.
Am ranjit ca un idiot.
-Dacă vrei să stai aproape de mine, nu-i nevoie decât să-mi spui, Jules. Nu ești genul meu, dar pot să fac o excepție.
-Nu știam ca narcisistii misogini au un gen anume, pufni ea urmându-mă în lateralul casei.
-Bineînțeles ca avem, am comentat eu tragand cu ochiul pe geamul ce parea să dea într-un fel de sufragerie. Ne plac femeile cu țâțe mari, fund mare și care știu să-și tina gura. Când spun ca nu ești genul meu, Jules, crede-mă pe cuvânt ca nu mă refer la țâțe și fund!
-Ești grosolan și nesimțit, mă anunță ea senina.
-Știu, dar macar sunt și cer, spre deosebire de prietenul tau libidinos.
-Ryan nu e libidinos! Se răsti furioasa.
Am chicotit amuzat.
-Ba da, este, iar faptul ca nici macar n-a trebuit să te gândești la cine mă refer îmi confirma ca am dreptate.
Spre totala mea satisfacție, Julie a scrâșnit din dinti, dar nu a comentat nimic. Cred ca era 1-0 pentru mine.
Am ocolit toată casa, incercand să zăresc ceva concludent înăuntru. Nu vedeam decât umbre prin jegul gros de pe geamuri și nu se auzea absolut nici un sunet. În scurt timp eram din nou în fata casei, neștiind încotro s-o apuc.
-Ce facem acum? Mă întrebă Julie dupa ce timp de mai bine de un minut n-am făcut nimic altceva decât să mă uit dezorientat în toate partile.
-Habar n-am, am recunoscut eu. Crezi ca James e în casa aia?
-Cred ca James ar fi deschis ușa dacă era acasă, spuse ea ridicând din umeri.
-Ce propui să facem mai departe?
Julie rămase pe gânduri câteva clipe, privind în gol.
-Să îl căutăm prin împrejurimi, propuse ea. Și apoi în parcul în care trebuia să va întâlniți azi. Poate doar a intarziat sau a uitat ca trebuia să vina.
M-am uitat la ea cu ambele sprâncene ridicate.
-Asta suna ca un plan de câteva ore și tu tocmai ai vorbit la plural, am comentat eu arogant. Ai grijă, Jules. E posibil să încep să cred ca defapt îți place de mine.
-Îmi place de tine tot atât cât îmi place să stau în locul asta! Mă asigura ea. Să mergem odată!
A pornit spre mașina, convinsa ca o voi urma. Am făcut-o, dar nu din cauza ei, ci pentru ca avea dreptate: locul ăla era ciudat. Nu erau oameni pe strada. Nu erau râsete de copii. Nu erau cafenele, restaurante și parcuri. Nu era nimic. Era un loc tot atât de mort precum cei care îl populau.
Ne-am plimbat prin împrejurimi, prea concentrați la exterior ca să mai schimbam vreo vorba. Am ieșit din cartierul ăla abia o ora mai tarziu, după ce am trecut din nou pe la casa la care îl lăsasem pe James cu o seara în urma. Nu a răspuns nimeni nici de aceasta data.
-Mergem în parc? Mă întrebă Julie când am părăsit în sfârșit zona aceea a orașului și am intrat din nou în infloritorul Chicago.
-Așa cred, am oftat eu lung. Unde-o fi pustiul asta?
-Tu unde te-ai duce dacă ai avea opt ani și ai fi în situația lui? Mă întrebă ea gânditoare.
-Nu știu unde s-ar duce James, am asigurat-o eu. Când eram mic și voiam să scap de toată lumea, mergeam la iazul din apropierea pădurii din orașul meu natal.
-De unde ești, Killian? Mă întrebă ea, ciudat de sociabilă.
Foarte ciudat de sociabilă. Oameni buni, să va reamintesc ca m-a bătut cu o matura prima data când ne-am întâlnit? Am decis să fiu prevăzător, pentru ca mi-era foarte greu să cred ca Julie chiar avea intenții bune.
-GreeforBay, am mormait fara să intru în detalii.
-Davis, Easther și Milan sunt și ei din același oras? Se mai interesa ea. Pare ca sunteți prieteni buni.
-Davis, Milan și cu mine am fost colegi de scoala. Easther e din Los Angeles.
-Ihim, îndruga ea căzută pe gânduri.
-Ce ihim, Jules? Am pufnit eu. Care-i problema?
-Problema, spuse ea, e ca tot ce spui pare tras de par.
-Cum adică?
-Tu, Davis și Milan sunteți foști colegi de scoala. Tu locuiești în Miami, Milan în Washington și am o bănuială ca Davis în cu totul alt oraș. Cum ati ajuns voi trei împreuna? Ati fost prieteni atât de buni în liceu?
Știți momentul ăla când gura începe să funcționeze înaintea creierului? Exact asta mi s-a intamplat mie atunci, pentru ca n-am realizat ca mi-am săpat singur groapa pana când raul nu fusese deja făcut.
-Davis locuia în New York și nu am fost niciodată prieteni!
În clipa în care i-am simțit privirea ațintită asupra mea am simțit o nevoie presanta de a mă lovi în mod repetat și violent cu capul de volan.
Am oftat resemnat.
-Ne-am întâlnit la petrecerea de zece ani de la terminarea liceului, am spus cu jumătate de gura, doar o jumătate de adevăr.
-Zece ani? Întrebă nedumerita.
-S-a ținut mai devreme.
-În regula, deci Miami, Washington și New York. V-ati regăsit în GreeforBay. Cum ati ajuns în LA? Ceru să stie.
-Nu e treaba ta, i-am spus apăsat.
-Cum ati ajuns în Chicago? De ce ati venit aici? De ce...
-Oprește-te! Am scrâșnit printre dinti. Ce faci, Julie? Mă interoghezi?
-Da, îmi răspunse sfidătoare. Tot ce spui e cusut cu ață alba, Killian. Nu îmi place să fiu dusa cu zăhărelul.
-Foarte bine, bravo tie! Cine naiba te duce pe tine cu zăhărelul? Ti-am spus eu tie ceva? Nu ești aici nici pentru ca vreau eu, nici pentru ca vrei tu, ci pentru ca amandoi vrem să îl ajutam pe James și să ne asiguram ca e bine. Putem să ne concentram pe asta, dacă ai terminat să mă iscodești?
Tonul meu era răstit și poate păream bădăran, dar cine naiba se credea tipa aia să mă ia pe mine la intrebari?
Julie nu doar ca nu mi-a mai pus intrebari, dar s-a întors aproape cu totul spre fereastra și nu a mai scos nici un cuvânt tot drumul pana în parc.
-Nu-i aici, am spus aproape o ora mai tarziu, după ce am cutreierat tot parcul.
M-am prăbușit pe banca pe care stătusem când James dăduse peste mine. Mi-am așezat coatele pe genunchi și fruntea în palme. Poate ca grija mea pentru James parea irațională dacă mă priveai din exterior, dar în realitate lucrurile erau foarte diferite. Fusesem James în urma cu mulți ani. Poate nu la fel de sărac, dar fusesem James din multe puncte de vedere.
Julie s-a așezat langa mine, la o distanta respectabila. A oftat lung și s-a sprijinit de spătarul băncii.
-Să îl asteptam, propuse ea. Poate ca o să vina pana la urma.
I-am aruncat o privire lunga. Ori ea era cea mai optimista persoana din lume, ori eu eram un idiot, caci mi se parea greu de crezut ca James o să îsi mai facă apariția în acea zi. Totuși nu voiam să plec încă din parc. Nu voiam să renunț la a-l aștepta pe James, nu voiam să o duc inapoi la biserica și nu voiam să mă întorc la hotel.
-Bine, a fost tot ce am spus.
Am stat pe banca aia pana când soarele a apus. Trecătorii veneau și plecau. Unii ne aruncau câte o privire lunga. Probabil arătam ciudat stand pe aceeași banca, la jumătate de metru distanta, doi străini tăcuți și nemișcați, atât de diferiți din atât de multe puncte de vedere.
Eu eram precum un diavol întunecat, elegant, alert și impunător.
Julie era un suflet pur cu par bălai și ochi albaștrii.
Eram precum îngerul și demonul de pe umerii tai. Eu îți șopteam păcate la ureche, te impungeam in coaste să faci mai odioase și degradante lucruri la care te puteai gândi. Ea era îngerul care încerca să te tina pe calea cea buna.
Am plecat din parc după ce soare a apus. N-aș fi făcut-o, dar am primit un mesaj de la Davis.

Am rezolvat ghicitoarea. Avem treaba. Vino aici, acum!