Explicatia Cartii: Exod sau Iesirea
Exodul urmează Genezei în acelaşi fel în care Noul Testament urmează Vechiului Testament. Geneza ne vorbeşte despre căderea omului la toate examenele şi în toate privinţele; Exodul este descrierea glorioasei intervenţii a Dumnezeului pornit în răscumpărarea creaturii pierdute. Ea ne vorbeşte despre un Dumnezeu suveran care a hotărît în bunăvoinţa Lui să mîntuiască.
Exodul este prin excelenţă cartea care ne vorbeşte mai clar decît oricare alta din Vechiul Testament despre lucrarea de mîntuire. Acţiunea ei debutează în plină tragedie umană, dar se termină cu un triumf al slavei; începe prin a ne spune cum Dumnezeu s-a coborît plin de har în scena lumii pentru a izbăvi un popor pe care-l iubeşte şi se termină cu declaraţia că Dumnezeu a coborît în norul slavei pentru a locui în mijlocul acestui popor răscumpărat.
Titlul: Titlul românesc vine dintr-o traducere a Bibliei evreieşti în limba greacă numită „Septuaginta". Exodul sau „Ieşirea" este o numire cum nu se poate mai nimerită pentru această carte în care Dumnezeu ne relatează despre ieşirea poporului ales din ţara în care suferiseră crunt ca robi timp de cîteva generaţii. Termenul „exod" se află scris ca atare în 19:1, iar în varianta lui grecească apare în cuprinsul Noului Testament în Evrei 11:22, Luca 9:31 şi 2 Petru 1:15 (în ultimele două texte cu sensul de ieşire ca o „trecere dincolo" în altă realitate).
Autorul: Încă din timpul lui Iosua, cartea i-a fost atribuită lui Moise (Iosua 8:31-35; cf. Exodul 20:25), părere confirmată apoi şi de Domnul Isus (Marcu 12:26). Datele cărţii ne fac să credem că autorul ei a fost într-adevăr un om cu o foarte aleasă educaţie, care a locuit în Egipt un timp îndelungat şi a fost el însuşi martor ocular la evenimentele descrise. Autorul a fost familiarizat cu ciclul recoltelor din valea inferioară a Nilului (Exodul 9:31-32); descrierile lui sînt foarte precise şi clare (Exodul 2:3, 12), dîndu-ne amănunte pe care numai un martor ocular putea să le observe (Exodul 15:27).
Data scrierii: Probabil între anii 1445 -1440 î.Cr.
Subiectul: Tema acestei cărţi este eliberarea din robia egipteană, ca o împlinire a promisiunii făcute în Geneza 15:13-14. Această izbăvire a fost îndeplinită în urma unor intervenţii miracuIoase din partea lui Dumnezeu (plăgile din Exodul 7:14 -12:36) şi n-a cerut din partea evreilor decît o încredere totală în eficacitatea sîngelui simbolic vărsat (Exodul 12:1-13). Ca şi în Noul Testament, eliberarea (sau mîntuirea) are ca scop aducerea celor eliberaţi într-o stare de strînsă părtăşie cu Dumnezeu. După realizarea ieşirii din Egipt, poporului evreu îi este dată Legea, împreună cu o mulţime de alte descoperiri despre adevărata închinăciune înscrisă în tiparul şi simbolurile Cortului întîlnirii. La toate acestea sînt adăugate reguli care reglementează apropierea de Dumnezeu prin intermediul jertfelor practicate de preoţi.
În cartea Exodul, Dumnezeu, care se apropiase pînă atunci de popor pe baza legămîntului Avraamic, îi aşează pe evrei aproape de Sine însuşi prin prerogativele unui alt legămînt: cel Mozaic.
Legămîntul Avraamic dat în Gen. 12:2-3 fusese întreit în semnificaţie: (1) anunţa transformarea lui Avraam într-un popor foarte mare, (2) îi promitea lui Avraam patru binecuvîntări personale şi (3) prin evrei, făgăduia neamurilor trei lucruri distincte: a. „Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta", b. „voi blestema pe cei ce te vor blestema" şi c. toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine" (aceasta din urmă fiind încă o confirmare a „proto-evengheliei" din Gen.3:15 care vestise deja hotărîrea că Cel care va veni din sămînţa femeii (Isus) va zdrobi capul şarpelui (Satan).
Legămîntul Mozaic era cuprins tot în trei secţiuni distincte, după cum urmează: (1) Legea lui Dumnezeu despre neprihănire (Exodul 20:1-26), (2) legile pentru judecată, hotărînd în problemele vieţii sociale ale poporului Israel (Exodul 21:1 - 24:11) şi (3) poruncile care reglementau aspectele închinăciunii religioase a poporului Israel (Exodul 24:12 - 31:18). Aceste trei elemente formează împreună ceea ce Noul Testament numeşte mai tîrziu generic „Legea" (Matei 5:17, 18).
