Fluturi fără contur

Abisul Alb

13/03/2023

       Aud ecoul șoaptelor pierdute, mă sugrumă. Visele mi se sparg precum cristalul, imediat ce ating podeaua albă și mânjită de sânge. Lupii urlă în pădure, își plâng natura și dorința, cerșesc îndurare cerului, căci animalul monstrous s-a trezit în ei. Acesta dansează noaptea, rânjind printre fragmentele sparte ale lunii, se holbează în disperare, dincolo de chipul hidos al diavolului. Negreala sufletului meu mi se împrăștie, păcătoasă, infectând pe toată lumea. Ce este de făcut? Unde mă ascund? Am măcar acest drept? Îmi este dat să supraviețuiesc apocalipsei din inima mea? Este oare această disecare grotescă, mecanismul meu de procesare a emoțiilor copleșitoare și mult prea complexe, cărora nu le mai fac față? Simt pământul sub mine, durerea, în timp ce mă rostogolesc la vale, în abisul alb, pătat de sânge. Este aievea. Eu l-am creat. L-am sădit cu propria-mi durere și anxietatea, cu panica și frica, ce îmi bântuie visele nocturne.

       Oprește-te. Îi aud. Lupii. Urlă din nou.

       Sfârșitul e aproape. Ne cheamă. Ne îmbrățișează.

       Oare îi pare rău? Suferă pentru mine? Pentru noi? Pentru ei?

       Fulgii de zăpadă, odată albi și puri, s-au transformat în cenușă putrezită. S-a terminat. Abisul alb ne-a inhalat și ne-a spulberat, ne-am pierdut pe noi înșine, înainte să ne găsim măcar. Ce ironie a sorții, cu zâmbet inocent de copil.