Dragoste Intunecata

                                                         PROLOG

 Vantul rece, care imi ciufulea parul si racoarea acelei nopti de vara imi faceau pielea de gaina. Era neobisnuit de intuneric pentru ora zece, aproape ca nu mai puteam distinge ceva in jurul meu. Intregul cimitir si padurea invecinata acestuia erau invaluite de o liniste infricosatoare....de parca nu domneste defapt mereu linistea peste cimitire, mai ales la aceasta ora. Ati vazut vreodata de vreun cimitir care sa fie innabusit de glasuri puternice, strigate, voie buna, noaptea, cand abia puteai sa vezi pe unde calci? Da, nici eu....Probabil ca mentalitatea aceea, care sugereaza ca zgomotul i-ar deranja din odihna pe cei plecati dintre noi inca mai e prezenta la multi.

Mi-am ghemuit picioarele goale si reci pe banca, invelindu-le in bratele mele fragile. Dumnezeule, era incredibil de frig, iar eu eram intr-o rochita alba de panza, oferindu-ma prada racorii prezente. Intr-adevar, buna alegere, Dolli! M-am mustrat eu singura. Dar oricum, acum chiar nu mai conta....

Probabil va intrebati ce anume caut singura, noaptea, intr-un cimitir. Ei bine, nu sunt o ciudata fara casa care dintr-un motiv straniu iubeste cimitirul si locatarii sai tacuti, nici vreo psihopata scapata de la casa de nebuni....doar o fata simpla care s-a saturat de tot si de toate. Nu eram o mare iubitoare a cimitirelor, ba din contra, evitam mereu acest micut cimitir din oraselul nostru, unicul de altfel, in drumul meu spre casa. Gandul la moarte imi dadea intotdeauna fiori, pana nu acum multa vreme. Am ajuns sa consider din ce in ce mai mult aceasta varianta ca una avantajoasa si linistitoare . Eram in acest cimitir, deoarece voiam sa pun un punct vietii mele. Voiam sa mor. Bineinteles ca nu as avea cum sa mor asa pur si simplu, stand pe banca, stiu. Insa, cimitirul si micuta padure intunecata erau invecinate cu un lac. Eu nu stiam sa inot, si in acest moment probabil  asociati faptul ca eu nu stiu sa inot cu lacul. Da, bingo! Aveam de gand sa ma inec. Sa intru in apa adanca si cristalina a lacului fara sa mai ies vreodata la suprafata.

Dar mai intai,  mai bine va povestesc cum s-a ajuns aici.

M-am nascut acum 17 ani intr-un orasel mic din Anglia, la o ora distanta de extrem de  populata Londra. Parintii mei erau cunoscutii avocati Kate si Jonathan Moore. Mie mi-au oferit un nume care nu mi-ar putea displace mai mult, numele Dolores. Niciodata nu am inteles de ce am primit acest nume, care inseamna "mare tristete, o pieredere", dar care pentru mine suna mai mult ca un nume a unei protagoniste dintr-o telenovela spaniola proasta. Porecla mea este Dolli, toata lumea strigandu-ma astfel.

Parintii mei nu au avut inca din frageda mea copilarie timp de mine. Tot ce vedeau in fata ochiilor era munca, munca si iarasi munca, ca sa gasim o cale de scapare din situatia materiala precara in care ne aflam. Am fost crescuta de o dadaca numita Nina. Aceasta mi-a fost ca si o mama, ma ingrijea, ma sfatuia, ma iubea neconditionat. Sentimentul a fost reciproc, eu pretuind-o nespus de mult si ajungand chiar sa o strig : "Mama". Mi-o amintesc si astazi ca si cand ar fi fost ieri. Parul ei castaniu care cadea valuri deasupra umerilor firavi, ochii ei mari si de un gri iesit din comun, fata ei atat de angelica, glasul subtire si alintator, caldrua pe care o emana...ah, cat de mult imi lipseste draga mea Nina. De indata ce implinisem 7 ani, la o zi dupa aniversarea mea sarbatorita alaturi de colegi, aceasta a disparut brusc. Confruntandu-mi parintii, am aflat o veste care m-a cutremurat, imi amintesc si acum cuvintele lor:

-Nina a plecat din definitiv din Anglia. A realizat ca meseria de dadaca nu este profitabila, si ca ar putea face ceva mai avantajos. A gasit un post de secretara in Irlanda, daca imi amintesc corect.

Am ramas muta si simteam cu lacrimile se lupta sa-mi curga pe obrajii rosii.

-Dar de ce nu si-a luat ramas-bun? O voi mai vedea vreodata? Am  intrebat, cu glasul tremurand.