" Ești în fiecare colț al camerei, îți simțeam prezența sufletului în fiecare țesătură a materialului din pat, în fiecare celulă a acestor pereți, iasomia mea."
Mi-am trântit caietul și pixul nervos pe podea, dăndu-mi capul pe spate obosit și plictitsit. Ochi-mi prinzănd tavanul în cămpul lor vizual plictisiți. Era alb, impecabil și plictisitor în acelaș timp. Sau eu eram, nu îmi dau seama.
Am gemut nervos, eram agitat, obosit, părăsit de viață. Ce putea să simt altceva? Eram deprimat după spusele doctorilor, eram bolnav si nebun. Au decis să stau aici, părăsit chiar și de propriile-mi idei.
M-am ridicat în picioare și am batut brutal la ușa de metal cu speranța că cineva mă va aude. Nimic. Nu am încetat să bat pănă nu mi s-a deschis porțiunea îngustă din ușa camerei.
- Ce vrei? S-a răstit asistenta. Era sictirită în draci, nu mă așteptam la altceva.
- Măncare.
- Nu ți-a sosit ora de măncare. Și cu asta mi-a trantit ușița în față.
Nu meritam să fiu tratat așa. Nu eram nebun și nici depresiv. Eram doar obosit si derutat. Dârămat de tot ce se întămplase cu câteva luni înainte.
Mi-am luat caietul de pe jos, așezăndu-mă cuminte în pat, adunănd fiecare idee și trăntindu-le pe foaie am încercat să-mi aduc aminte ritmul de la "Sonata No. 30, final movement" a dragului de Beethoven.
Întăi ți-am desenat sprăncenele, apoi ochii. Acei ochi frumoși. Îi aveai verzi- căprui, difereau de la starea ta de suflet. Cănd erai fericită ochii îți capătau o nuanță atât de frumoasă a unui trunchi de copac iar atunci cănd te faceam să suferi, erau verzi, stinși și sticloși. Îmi erai păcatul favorit. Îmi găseam alinarea în brațele tale care erau așa micuțe și călduroase.
La aducerea aminte a numelui, a chipului tău ideile mi se scurgea ca pe mierea abia topită, atât de dulci și morbide în acelaș timp.
"Îți aduci aminte, iasomie frumoasă? Erai în rochia ta albă, brodată cu mii de vise și dorințe. Îți aduci aminte de coronița din flori pe care ți l-am favut cu propriile-mi măini?"
Adoram să-ți înrămez chipul mereu cu o coronița, întordeana care era din flori pentru că tu erai floarea, frumusețea si grația supremă.
Mai știi porțiunile minuscule despre rai pe care ți le arătam să le citești? Acel rai erai tu. Tu ai fost ideea mea principală și a creaților mele, iubire.
Dar te-ai gândit vreodată de ce te imaginam ca și raiul? Pentru că mereu am vrut să mor dar îmi era teamă să ajung în iad, deoarece știam câte păcate aveam, chiar dacă meritam tot ce mi se pregătise, mereu am vrut să ajung in brațele tale. Pierdut în rai, pierdut în sufletul tău.
Dar ideea asta era atât de stupidă, nu o meritam, pentru tot ce ți-am cauzat.
Lumea îmi spune că ești moartă, nu vreau să cred asta, deși încă nu am primit nici un semn de la tine. Mi-ai promis că oriunde aș ajunge ai să-mi scrii. Dar dacă încă ești în viață, nu te condamn. Pentru că eram sigur că asta se va întămpla. Cine ar dori să mai audă de o pacoste cănd abia ar fi scăpat? Te iubesc că faci asta. Dar să nu te superi cănd am să vin după ce o să scap de aici ca să-ți vizitez casa întăi, încăt să văd că trăiești. Pentru că aș vrea să știu că-ți este bine. Dar dacă ești acolo, fără viață, te rog să-mi permiți să-ți sărut mormăntul. Pentru că nu am fost în stare să-mi iau ramas bun.
