Îmi deschisesem ochii, era aceaș cameră oribilă și rece. Am oftat, întorcăndu-mă într-o parte, atingănd ușor peretele cu degetul arătător. Era rece. M-am ridicat încet în fund cănd am auzit ușa. Era ora medicamentelor și vizita la doctor.
M-am dat jos obosit din pat, atingănd incet podeaua cu picioarele goale, încălțăndu-mă mai apoi cu adidașii.
- Grăbeștete, țipase asistenta.
M-am rezemat de pat, ridicănd încet sprăncenele și mi-am îmbrăcat buzele în acel zămbet "rabidus" pe care îl capătasem în aceste luni.
- Dacă continui să mai țipi nu ai să mai fii vie cănd o să ies de aici.
Se retrase încet speriată, ținănd ușa deschisă încât să ies plictisit din cameră, îndreptăndu-mă spre scările care duceau spre doctor.
- Bună, Sam.
Era domnișoara Valerie. Era de vărstă sau puțin mai mare cu iasomia mea. Avea părul castaniu pănâ la umeri, mereu lăsat liber. Ochii îi pareau mereu obosiți și aveau o nuanță verde gălbui. Căteodată cred ca e vampir. Era albicioasă la față și destul de frumoasă dar nu-i ținea locul iasomiei mele.
- Salut.
Iși luase carnețelul și pixul gata să-mi noteze fiecare sentiment și tulburare pe acea foaie.
- Cum te simți?
Eram obosit, cu adevărat fără chef de viață și în special îndurerat.
- Sunt bine, medicamentele și-au făcut efectul perfect.
Zămbise ușor, scoțănd căteva foi din sertar.
- Despre asta voiam să vorbesc. Din căte văd în statici te simți mai bine și ai progresat enorm. Și ești gata să pleci.
Zămbisem involuntar. Știam că nu sunt nici depresiv ci obosit. Nu eram nebun ci îndurerat.
- Adică pot pleca?
Dădu din cap aprobator și m-am ridicat în picioare, și am luat-o în brațe instinctiv. O străngeam atât de tare în brațe ca și cum ar fi fost ea.
- Dacă te duci și îți străngi hainele și tot pănă la cinci poți pleca.
I-am dat imediat drumul, dăndu-mi seama că încâ o țin în brațe.
Am tras aer adânc în piept, apăsănd hotărît pe clanța, pășind ușor afară. Instinctul mi-a fost să privesc în sus și să zaresc cerul albăstrui care se pregătea să plăngă.
- Liberum ! Am strigat spre cer.
Capătasem o mică mare obsesie pentru latină în perioada asta. Era faină și plăcută.
Mi-am șters ochii, era instinctul meu dupa atâta timp cănd am întălnit libertatea.
Am început cu mici pași spre oraș, era mult se mers da ce conta? Abia îmi întălnisem și recuperasem ce am pierdut acum un an.
Eram pe la jumătatea drumului și am realizat că sunt la stație, m-am așezat pe bancă, și mi-am scos mp3 pe care nu l-am folosit pănă în momentul cănd am fost închis în camera specială. Mi-am ales în sfărșit sonata pe care încercam să mi-o amintesc și microbuzul sosise. M-am cotrobăit prin buzunare si am găsit banii care îi aveam cănd am fost internat. M-am urcat în microbuz și mi-am așteptat destinația să-mi ajungă la picioare.
Am coborât liniștit din microbuz, privind în jur. Era lafel, acelaș oraș monoton și trist. Mi-a fost dor.
Am zămbit și am continuat cu pași mici spre acea casă, privind în continuare in jur. Era casa doamnei Williams. Încă stăteau în aceeaș casă. O aveau destul de frumoasă. Și am zărit-o, era casa ei, și era o mașină în față.
Am urcat acele câteva trepte și mi-am aranjat geaca de blug, bătând calm la ușa și așteptănd ca cineva să mi-o deschidă. Și a apărut un chip senin de după ușă. Era Anastasia, razănd ușor în timp ce deschidea ușa larg pănâ m-a zarit. Zămbetul i-a pierit, și a privit în spate. Instinctiv am privit și eu, cu un zămbet palid pănâ cănd mi-am vazut iasomia frumoasă și pe Chad, sărutăndu-se. Buzele mi-au luat forma subit a unei linii, și toate privirile au fost asupra mea, în special a ei.
S-a ridicat în picioare, venind în pași lenți spre ușă pentru că deja făcusem ocolul și mi-am croit alt drum. Cu o jumatate de zambet și ochii zgăriați de emoții și pătați de dezamăgire.
- Stai! am auzit-o cum striga după mine, dar nu venea ci doar mă privea și mă ruga.
Am continuat pănâ a strigat din nou.
- Te implor!
M-am întors spre ea, lăsănd doar o lacrimă prelingăndu-se pe obrajii pălmuiți și sărutați de atâtea ori.
- Nu...
