Rătăcita în mister.

Capitolul 1

   ― Abby, eşti sigură că nu vrei să vin cu tine?

   O adoram pe mătuşa Anne. Era minunată, amuzantă şi mă înţelegea. Doar că... Era şi excesiv de protectoare. De parcă aş fi avut-o în faţă pe mama când aveam trei ani.

   Ok, am înţeles! N-am mai fost de mult în Paris, nu mai cunoşteam străzile, şi abia dacă mai eram în stare să-mi comand o cafea fără ca chelnerul să mă pună să repet în engleză. Înţelegeam că franceza mea era cam praf, şi eram conştientă că nu mă pot orienta pe o hartă fără să mă rătăcesc.

   Înţeleg că eşti mătuşa mea şi părinţi te-au făcut responsabilă de mine, dar ai putea, te rog, să te calmezi? E doar o plimbare în parcul de peste drum. Nu era ca şi când aş vrea să mă duc şi să mă arunc de pe Podul Mirabeau. Doar un drum de cinci metri din faţa blocului, cât traversam strada. Dacă te uitai de pe terasă, atunci sigur mă vedeai.

   Aşa că poţi să nu mai fii aşa tensionată?

   Dar bine înţeles, am păstrat aceste cuvinte doar pentru mine, nevrând să o supăr pe Anne. De când o văzusem ultima dată, devenise cam sensibilă, sau aşa fusese mereu şi nu realizasem eu?

   În orice caz, în loc să-i înșirui multele motive pentru care nu m-ar lăsa să plec, i-am spus simplu:

   ― Sigur. E doar o plimbare în parc. Avem din astea şi în Londra. N-ai cum să te pierzi într-un parc.

   Nu păru convinsă de explicaţia mea, dar nici nu am aşteptat să văd dacă se mai calmase. Mi-am luat pur şi simplu geanta şi am ieşit pe uşă.

   Era nedrept din partea mea, ştiu. După tot ce se întâmplase înţeleg de ce Anne era îngrijorată şi de ce părinţi mei hotărâră să mă expedieze în Paris pentru „propria mea siguranţă". Adică, zău aşa, nu eram prima persoană care a fost martoră la o crimă, nu? Şi probabil nu o să fiu ultima...

   Acum două luni, când încă locuiam cu părinţi mei la Londra, am plecat mai devreme de la o petrecere. Probabil aia a fost cea mai neinspirată alegere a mea, dar oricum, acum nu mai contează. În drum spre casă, am hotărât să mă abat de la drum într-o plimbare menită să-mi limpezească gândurile după acele câteva shot-uri de tequila.

   Drumul ales de mine traversa un parc, cam la fel ca cel spre care mă îndrept acum. Când am ajuns lângă una din fântânile arteziene, am fost martoră la un episod ce avea să-mi bântuie coşmarurile de acum încolo. O jigodie de om înjunghiase mortal o femeie chiar în faţa mea. Nu era foarte multă lumină, însă i-am putut distinge trăsăturile.

   Şi el mă observă pe mine, întorcându-se imediat ce victima s-a îşi dădu ultima suflare.

   Dar eu n-am stat să văd dacă voia să bem un ceai împreună şi să mâncăm biscuiţi la Palatul Buckingham. M-am întors la o sută optzeci de grade, şi am fugit mâncând pământul.

   Norocul meu fu acela că la ieşirea din parc se afla un post de poliţie, aşa ca m-am adăpostit acolo, declarând tot ce am văzut.

   Când poliţişti au ajuns la faţa locului, femeia era moartă deja, iar făptașul dispăruse. Toată noaptea aceea mi-o petrecusem la poliţie, ajutându-i să creeze un portret robot al făptașului, care nici până azi nu a fost identificat, ca să nu mai spun de prins.

   La câteva săptămâni de la incident le-am spus părinţilor că mă simt urmărită. Ei n-au stat pe gânduri şi au mers imediat la poliţie.

   Nu le-a fost de prea mare ajutor. Eu încă aveam impresia că sunt urmărită, iar poliţişti nu avansaseră în investigație. Aşa că am fost expediată aici, în Franța, la mătuşa mea. Toţi cunoscuţi mei de la Londra ştiau că eu eram trimisă în vacanţă în Newport la bunici. Pentru propria mea siguranţă, locaţia mea trebuia să rămână secretă.