Rătăcita în mister.

Capitolul 6

De îndată ce intrăm pe strada aglomerată, fac câțiva paşi mai rapizi pentru a-l ajunge pe Ethan din urmă. Mă opresc în dreptul lui şi privesc timidă în sus. Pare îngândurat, oarecum detaşat de ce se întamplă în jur. Oftez plictisită şi fără să stau pe gânduri mă împing puțin în el. Lucru ce s-ar putea vedea ciudat pentru ceilalți, având în vedere că aş putea părea beată.

- Ți s-a urât să ai doua picioare? întreabă privind în jos spre mine.

- Ce e cu tine? Până acum erai bine, spun arțăgoasă.

Ridică din umeri nepăsător şi continua să meargă înainte. Atitudinea lui de indiferent mă calcă până şi pe ultimul nerv. După ce s-a deschis în fața mea nu cu mult timp în urmă, acum arată ca şi cum ar deține alte sute de secrete pe care eu, pur şi simplu, nu le pot afla niciodată. Încercând să mențin pasul şi în acelaşi timp să mă feresc de trecători îmi rezerv dreptul de a-l înjura de câte ori vreau.

- Eşti gelos? întreb în glumă cu scopul de a detensiona atmosfera. Spre surprinderea mea corpul lui se încordează şi-mi aruncă o privire demnă de un premiu oscar. Îngheț pe loc de frică şi îl las să înainteze. Nu pot să nu mă simt prost că am facut o astfel de glumă. La ce mă gândeam? Gata, ştiu. La nimic! La absolut nimic!

Drumul spre casă a fost unul extenuant şi nu doar din cauza minutelor întregi în care a trebuit să aştept pentru un taxi dar şi compania lui m-a făcut să vreau să plec cât mai repede de acolo. Deschid uşa apartamentului şi sunt întâmpinată de un bărbat înalt, îmbrăcat la costum şi cu un zâmbet larg pe chip ce toarnă picătura cu picătura lapte intr-o cana ce pare să conțină cafea. Scena e cât se poate de amuzantă din moment ce pare atât de concentrat pe ce face.

- Cine eşti? întreb nedumerită.

Bărbatul tresare violent şi scapă cutia de lapte din mână apoi mă priveşte cu ochi mari, exact ca un jder prins în lumina reflectoarelor. Mă abțin cu greu să nu râd de expresia îngrozită de pe chipul lui. Simt ca şi cum dețin controlul asupra situației. Îmi place.

- Abby, el e Andrew.

Întorc capul spre mătuşa mea rămânând şocată de rochia scurtă şi roşie pe care o poartă. S-a îmbrăcat exact ca o adolescentă în călduri gata să cucerească ringul de dans. Dar adevărul este că arată surprinzător de bine. Nu e o femeie în vârstă dar nici tânără numai e. Rochia îi vine perfect pe corp, iar machiajul cu care s-a dat o face să pară o femeie matură, frumoasă.
Privesc deznădăjduită cum îl prinde de braț şi îl sărută uşor pe obraz.

- Mătuşa ta primeşte mai multă acțiune decât tine, spune Ethan apărând lângă uşă.

Îl ignor şi îmi concentrez atenția asupra lor.

- Andrew? Care Andrew? De ce e un Andrew aici? Si de ce esti îmbrăcată aşa? Ai idee câți golani sunt pe stradă? întreb realizând că sun exact ca mama. Întotdeauna trebuia să-mi amintească de 'pericole' de fiecare dată când plecam undeva. Iar acum, se pare că i-am luat locul.

- Consider că sunt suficient de matură încât să-mi port de grijă, spune râzând. Iar Andrew este un prieten.

Ultimul cuvânt îl spune ezitând, nefiind sigură cum să îl prezinte. Imediat îmi dau seama de disconfortul mătuşii mele aşa că încerc să mă retrag pentru a-i lăsa pe cei doi în pace.

- Noroc atunci. Cu orice ați face voi, spun fluturând din gene. Şi nu care cumva să vii mai târziu de zece seara. E valabil si pentru tine, zic arătând spre bărbat, Andrew.

- Zece e trecut de ora ta de culcare. Nu ai de unde şti ce fac, răspunde Anne în timp ce se încalță cu o pereche de pantofi cu toc cui. Îl ia de braț exact ca o lipitoare ce pare că nu îi va mai da drumul în veci apoi ies amândoi pe uşă. Înainte să o închidă aud din nou glasul ei. Şi spală în bucătărie dacă tot de plictiseşti.