Life unexpected

Capitolul 12

Stau deja de doua ore in camera mea si zdrangan chitara, nu vreau sa merg jos si sa discut despre o petrecere la care nici nu vreau sa merg. Cineva ciocaneste la usa.

-Hei, pot intra? spune Alec.

-Nu, iesi! spun dur.

-Bine, spune si intra.

-Tu esti surd, am zis sa iesi!

-Si daca nu vreau?

-Atunci voi iesi eu! spun si ies nervoasa iar dupa mine trantesc usa.

Stiu ca am exagerant, saracul baiat nu a facut nimic, dar nu aveam chef de el! Merg la mansarda, unde nu am fost niciodata pana acum, am inceput sa stiu casa, e un progres! Cand am vazut ce se aflat aici am ramas uimita. Un micut studio cu cateva chitare, un pian, un set de tobe, microfoane si multe alte instrumente, parca am ajuns in paradis! M-am asezat la pian si am deschis capacul. Era asa de mult praf, zici ca cineva nu a mai fost aici de vreo cativa ani buni. Mama m-a invatat sa cant la pian, desi noi nu aveam, ci doamna Jackson, ii placea sa vin sa ii cant melodii. Am inceput sa cant o melodie care am invatat-o acum ceva timp. Versurile curgeau suav, si brusc m-am apucat sa plang, nu am cantat foarte tare deoarece nu vreau sa stie nimeni ca sunt aici, dar aud niste pasi in spate si imediat stiu cine este.

-De cat timp stai acolo Alec? spun si imi sterg lacrimile.

-Destul incat sa imi dau seama ca ai foarte foarte mult talent..spune si se aseaza pe scaunul de doua locuri al pianului langa mine. Hei, de ce plangi? ma intreaba si isi impleticeste degetele cu ale mele.

-Nu conteaza! spun si ii dau un zambet amar.

-Ba tot ce tine de tine conteaza pentru mine, deci spune, te ascult!

-Locul asta mi-a amintit de mama si imi este extrem de dor de ea! spun si incep sa plang in hohote. El ma strange la pieptul lui, iar eu il strang tare in brate.

-Gata, linisteste-te! spune si ma strange mai tare in brate. Nu imi place sa te vad plangand. Gandeste-te ca ea acum este intr-un loc mai bun, chiar alaturi de mama ei si te vegheaza!

-Cateodata simt ca acolo sus nimanui nu-i pasa de mine! spun si imi afund capul in pieptul lui.

-Cum sa spui asa ceva, logic ca le pasa de tine. Daca mai spui asa ceva vreodata jur ca iti spal gura cu sapun! spun iar eu rad putin la gluma lui.

-Alec?spun si ma retrag din imbratisare, el se uita dragastos la mine si imi dau un fir de par care cred ca imi intrase in gura sau ceva.

-Da?

-Multumesc pentru tot!

-Nu ai pentru ce, daca ai o problema mereu poti veni la mine. Nu este nimeni in orasul asta care se simte mai nefolositor decat mine, deci ma bucur cand pot sa ajut o persoana.

-Hei, de ce spui asta? spun si ma incrunt la el. Esti o persoana minunata, toate fetele sunt moarte dupa tine, esti talentat, destept, arati bine..iar la ultima parte ma inrosesc.

-Nu imi pasa chiar deloc de fetele acelea, poate sunt talentat dar nimanui nu ii pasa, deci muzica este o pasiune secreta si nu sunt destept..parintii mei nici nu cred ca la anul voi merge la facultate.

-Nu cred ca cineva pe care nu-l duce capul a ajuns la chimie pentru avansati pe ochi frumosi..

-Oricum in ochii parintilor tot fiul lor care ii dezamageste mereu raman, oricate clase pentru avansati as avea! Nu le pasa deloc de mine, mereu sunt plecati, iar pana si cand sunt acasa e ca si cum nu ar fi acolo!

-Hei, nu cred ca e chiar asa! Ei chiar tin la tine, dar si tu trebuie sa fii mai intelegator, au mult de lucru! Tu macar ai parinti, da? spun deja iritata de subiect.