UMBRA ÎNGERILOR | #1 ATRACȚIA

5. WARRICK KANG-HYUN

5

WARRICK KANG-HYUN

Vocea lui Dreyden mi se repeta neîncetat în cap, îmi otrăvea creierul. N-am mai privit deloc în urmă, să văd dacă nenorocitul mai era acolo, dacă se amuza copios pe seama mea, am continuat să alerg deși simțeam că mi se usuca inima în piept odată cu plămânii de aer. Alergam de parcă viața mea depindea de asta, într-un fel așa și era. Pericolul încă îmi sufla în ceafă și mă putea prinde oricând de gât.

Fugi, Devika!

Am sărit peste un tufiș și am simțit exact momentul în care am pierdut lupta cu gravitația, prima dată am împins palmele la înaintare și am icnit când am venit grămadă pe genunchi. Colanții mi s-au rupt cu un pârâit prelung, durerea mi s-a înfipt în tâmple, mă julisem toată. Ochii m-au usturat, am simțit cum lacrimile se împleteau cu ploaia pe obrajii mei, dar n-am pierdut prea mult timp întinsă pe asfaltul rece, plângându-mi de milă.

Și de acum încolo, dacă mă mai vezi, păstrează întotdeauna cel puțin 3 metri distanță de mine, sau o să te arzi.

Aveam de gând să-l ascult.

Voiam să plec cât mai departe de acest loc al groazei, și implicit de el. Din păcate aveau să ne despartă doar câteva case, iar gândul acesta mi-a provocat fiori electrici pe spinare. Nu aveam să mai dorm de acum înainte...

Am înghițit în sec și mi-am împins picioarele să fugă, simțeam cum mi se scurgea sângele fierbinte în jos pe genunchi. Adrenalina era însă mai persistentă decât durerea. Și furia îmi făcea corpul să ardă deși eram udă până la piele.

N-am fost niciodată atât de furioasă ca acum.

Nenorocitul de Dreyden se jucase din prima clipă cu mine. Mă văzuse când am intrat pe poartă, mă văzuse în fața casei sale, îmi deschisese ușa să intru și mă pândise din întuneric, plănuise totul, iar eu picasem pradă jocului său nebun.

Începeam să cred că avea o plăcere sadică în a-și bătea joc de mine.

Era nebun. Mă văzuse de la început și se prefăcuse că mai era cu cineva în conacul ăla doar ca să mă sperie pe mine de moarte. Îi reușise. Inima mea nu voia să încetinească turațiile sub nicio formă.

„Cine dracului te-a rugat să mă salvezi? Dispari din salonul meu!", au fost cuvintele lui din seara în care s-a trezit la spital și m-a văzut moțăind pe un scaun de lângă pat.

Ar fi trebuit să-l lovesc mult mai tare atunci, când a început să-mi vorbească murdar.

Am oftat și mi-am înfășurat trupul cu brațele. Hanoracul meru rămăsese undeva rătăcit pe podeaua din casa lui. Nu știam dacă îmi văzuse și cicatricea de pe mâna stângă, dar mă mințeam că fusese suficient de întuneric înăuntru cât să nu se observe.

Mă temeam de ce avea să urmeze.

L-am salvat în urmă cu trei luni. Prin venele lui curgea sângele pe care eu i-l donasem. Dar Dreyden Black mă ura. Era o jigodie. Și cu toate acestea, de fiecare dată când îi întâlneam ochii reci ca gheața, înnebuneam.

Era un tremur ciudat în corpul meu când el era aproape, și nu mă puteam controla.

Iar acum, buzele mele îi purtau gustul.

Îi cedasem. Cu o ușurință copleșitoare.

Și nu mai eram singura care îi știa secretul. Acum îl aflase și el pe-al meu. Degetele sale îmi antisese cicatricea de pe șold, o simțise cât era de mare, de hidoasă, și se scrâbise.