UMBRA ÎNGERILOR | #1 ATRACȚIA

1. ALT ORAȘ, ACEIAȘI DEMONI

TREI LUNI MAI TÂRZIU

1.

ALT ORAȘ, ACEIAȘI DEMONI
MARTIE 2023

M-am ridicat în șezut, panicată. Era una din nopţile alea nenorocite în care mă trezeam cu un urlet încleștat în gât şi scăldată într-o transpiraţie rece ca gheața. Inima îmi bubuia alert şi îmi simţeam sângele pulsând în tot corpul. Aveam impresia că mi se despica pieptul din cauza ritmului alert în care bătea afurisitul ăla de organ. Bum-bum! Bum-bum! Era singurul sunet care se auzea în camera mea pe lângă șuieratul vehement al respirației ce mi se poticnea în gât, ca un nenorocit de pumnal.

Avusesem din nou acel coșmar care fusese cândva cea mai proastă perioadă din viața mea, Iadul.

Am închis ochii, încercând să scap de frica care îmi fermenta stomacul, ca un lapte stricat, dar era în zadar. M-am străduit să respir cât mai calm şi am ridicat mâna, pe care am dus-o la piept și am apăsat-o acolo cât am putut de tare, să mă liniștesc. Se simțea de parcă de data aceasta urma să fac pe bune un atac de cord. Dar știam că nu era real. Că aveam doar un alt atac de panică afurist care avea să înceteze în scurt timp, însă în momentele acelea corpul meu nu se mai putea conecta la creier și percepea totul ca fiind real. Al dracului de real...

Ai zice că, după zece ani întregi, ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu asta, dar continua să fie la fel de sufocant.

Alt oraș, aceiași demoni.

Aș fi râs, dacă aș fi putut măcar respira.

Şi ziua de-abia începea.

Poți s-o faci, Devika! E doar în capul tău!

Am deschis gura și mi-am forțat plămânii să primească aerul după care tânjeam. Prima dată am simțit o arsură cumplită, ca și când cineva îmi rănea traheea fragilă, strângându-mă cu mâinile trecute prin jar aprins de gât. Am gemut. Uram când mi se întâmpla asta, uram că mă simțeam captivă sub apă, neputincioasă, atât de aproape de moarte...

Parcă simţeam cum sângele mi se scurgea atât de repede din cap, încât ameţeam.

Pleoapele au început să mă ardă, câteva lacrimi fierbinți mi s-au răsturnat pe obraji. Pieptul mi se ridica alert. Țineam gura deschisă și-mi forțam organismul să învețe din nou să funcționeze, dar el încă se credea rătăcit în adâncuri. Am strâns din ochi și am numărat cu o voce sugrumată până la cinci, inspirând și expirând încetișor, repetându-mi în gând că totul era în regulă.

Arsura din piept se mai domolise, aproape dispăruse, iar inima nu mai părea că stă să-mi explodeze. Corpul meu se întorcea înapoi la normalitate, acceptând aerul.

Doar un alt atac de panică, mi-am repetat în gând după ce m-am calmat și am mimat un zâmbet, nimic real.

Apoi am sărit din pat, mai să mă împiedic de cutiile pe care le lăsasem anapoda pe podeaua noului meu dormitor. Am înjurat. Degetul meu mic mă ura, dacă o țineam în ritmul ăsta aveam să rămân în curând fără unghie. Eram aici de 7 luni luni şi încă mai aveam atât de multe de despachetat. Mă săturasem să stau printre cutii și era cazul să-mi vin naiba în fire și să nu mă mai gândesc atât de obsesiv la el.