UMBRA ÎNGERILOR | #1 ATRACȚIA

6. ETICHETĂ GREȘITĂ I

6

ETICHETĂ GREȘITĂ

PARTEA 1

M-am trezit gâfâind.

Nu am reușit să mai dorm.

Numele acelei fete mă bântuia. Pobabil scăpase deja de ea.... probabil fusesem ultima ei speranță. M-am cutremurat, nu mai aveam lacrimi să plâng. Avusesem o criză isterică mai devreme. Simțeam că eram încolocită într-un coșmar din care doar moartea mai avea să mă trezească.

Îmi luasem inima în dinți în cele din urmă și mă apropiasem de fereastră, căci tot mi se părea că vedeam ceva acolo. Am împins singura draperie care mai era montată și am privit pe balcon. Nu era nimeni acolo. Curtea era la fel de pustie ca întotdeauna, nu mai ploua, totul arăta atât de liniștit, dar ceva îmi spunea că adevărata furtună abia urma.

Nu știam cum să-mi gestionez emoțiile, cum să fac față tuturor informațiilor pe care le dețineam. O parte din mine încă spera să fie o glumă proastă. Speram ca toate indiciile sigure care duceau spre Dreyden să fie înșelătoare. El să nu fie un criminal-psihopat care omora cu sânge rece fetele care erau gemene.

Inima mi s-a scuturat încă o dată, dar nu mai avea aceeași intensitate. Se stingea încet dar sigur. M-am întrebat dacă eu eram oare o presupusă victimă pe lista lui. Dacă asta voia să indice gestul lui, atunci când a arătat spre acel ceas, că eu urmam. Sau dacă faptul că sora mea era moartă avea să... mă scape. Și, oare, cum știa să își aleagă victimele după acel criteriu? Oare le urmărea? Sau pur și simplu, dacă vedea două surori identice, alegea pe una dintre ele la nimereală ca s-o ucidă?

Nu, categoric o alegea pe cea mai perfectă dintre ele. Poate că de aceea reacționase în felul ăla când mi-a simțit cicatricea. Poate că nu doar se scârbise, ci realizase că nu eram suficient de bună pentru ceea ce avea de gând să-mi facă. Suna nebunește, dar în capul meu avea cumva sens.

Aveam pielea de găină pe mine și nu părea să-și mai revină la normal.

Păstrasem prosopul cu care mă ștersesem de sânge. Îl ascunsesem sub pat. Nu știam de ce făcusem una ca asta, creierul meu primise prea mult șocuri ca să mai poată funcționa așa cum trebuia. Am pus muzică doar ca să inund liniștea și să acopăr gândurile. Nu a funcționat. Îmi aducea aminte de cele întâmplate la conac, așa că am oprit combina.

Era clar că nu aveam să mai închid un ochi. Îmi trebuia cafea și un duș rece, dar eram prea îngrozită să ies încă de aici. Am despachetat în schimb toate cutiile și mi-am făcut curat în dormitor, ca să-mi țin mintea ocupată. Nu am reușit în totalitatea. Chipul lui Dreyden îmi apărea din când în când în minte, de parcă retina mea fusese contaminată.

Acele rotițe continuau să se învârtească, încercând să facă conexiuni, dar reușeam doar să-mi provoc palpitații. Toate dățile în care Dreyden dispărea... nu mai era acum un mister greu de elucidat pentru mine. Eram aproape ferm convinsă că se ducea la vânătoare, să-și aleagă noua victimă și s-o ucidă.

De ce? Ei bine, ăsta era paradoxul pe care doar el îl putea elucida. Nu reușeam să pun nimic cap la cap. Doar presupuneam. Momentan puneam totul în cârcă problemelor sale psihice.

Am început să mă fâțâi înainte și înapoi, plimbând mecanic o cârpă îmbibată în soluție de curățat, peste ușa maro a dulapului. Să șterg praful mă ajuta mereu să mă calmez. Spusele lui Nixie mi-au străfulgerat doi neuroni arși. „Era în căutare de umbre", „Umbra îngerilor". Brusc, m-am întrebat dacă nu cumva ea știa mai multe decât lăsa să se înțeleagă. Am pus piesele lipsă cap-coadă și le-am lăsat să cadă ca un joc de domino. Încă de când m-a cunoscut, Nixie Williams a încercat să mă avertizeze în legătură cu el.