My living nightmare - Tom Kaulitz by winternightz (limba română)

12 - Nu mai știu ce să fac de acum

Au trecut două săptămâni, două săptămâni lungi înfricoșătoare. M-am gândit să fug în fiecare noapte, fiecare noapte tăcută în care zăceam în patul lui, așteptând că s-ar trezi. Nopțile deveniseră mai lungi, deveniseră mai liniștite, deși îl uram pe Tom Kaulitz, era un gând care mă făcea să cred că îl îndepărtează de mine ceea ce nu a fost reconfortant, m-a iritat unele nopți, de aceea m-am simțit atât de vulnerabilă. Nu mă mai simțeam protejată, persoana care m-a protejat dispăruse, deși era un intrus, monstrul care se ascundea sub patul meu, coșmarul meu pe viață. A fost o altă noapte tăcută, deși nu eram ghemuită pe patul lui mare, întunecat, eram ghemuită pe scaunul de lângă patul lui de spital, sprijinindu-mă pe parte a acestuia. În sfârșit găsisem curajul de a intra în camera lui, eram îngrozită de fiecare dată când mă gândeam să intru aici, dar în seara asta am respirat adânc și am reușit să trec peste ușă. Inima îmi bătea împotriva mea, respirația mea a devenit grea, dar o dată ce i-am văzut fața m-am relaxat, ceva în privirea lui inocentă de pe chipul lui adormit mi-a dat asta, un confort copleșitor care aproape că m-a făcut să dau buzna în lacrimi. Am adormit lângă el, ascultând bătăile inimii lui, ascultându-i respirațiile blânde, era atât de diferit. Eram obișnuită să-i ascult vocea tare țipând la mine, respirația lui grea din cauza țipetelor, dar acum era... inofensiv. Nu a trecut mult înainte de a mă trezii, am deschis larg ochii, puțin speriată din cât de întunecată era camera, am rămas nemișcată, nu dorind să se miște, vreau doar să ascult. Atunci mi-am dat seama că Tom a fost cel care mă trezise cu o mișcare bruscă. Am sărit repede în sus și m-am îndepărtat de patul lui, l-am văzut cum începea a se muta. În timp ce-și întoarce capul puțin într-o parte înainte ca ochii lui să se deschidă, inima mea a început să-mi strângă din nou gâtul și am fugit din camera, îngrozită când ochii lui s-au întâlnit cu ai mei. Am alergat pe scări, evitând-o încă o dată liftul.

Când am ajuns la ultima treaptă, m-am împiedicat și m-am dus la lovindu-mă de podeaua rece și lucioasă a spitalului alunecând putin. Am fost rapid ajutată de un chipeș doctor care m-a ridicat în picioare: „Oh, mulțumesc", am spus făcându-l să zâmbească.

„Nici o problemă", a spus el cu o privire îngrijorată pe față.

Am început să fug, dar el m-a prins de braț, m-am întors spre el, cu furie și frică în ochi: "Domnişoară, eşti bine?", a întrebat el, privind ochii mei albaștri lăcrimați.

"Da", am spus enervată, încercând să mă eliberez, dar a refuzat să mă lase să plec.

"Domnișoară", a început el, dar a fost întrerupt de un țipăt puternic.

„Ia-ți mâna dracului de pe ea!".
Vocea ascuțită a lui Tom pe hol se auzii, îndreptându-se către doctorul frumos care m-a luat de braț.

Am intrat în panică și i-am împins brațul agresiv înainte de a alerga pe coridor: "Taylor!", strigă Tom, cu vocea lui străpungându-mi urechile. Părea că mă urmărește pe hol ca o rachetă îndreptată spre ținta ei.

Am continuat să alerg, spărgând mai întâi ușile din față ca să traversez parcarea și să cobor în stradă. Nu a trecut mult timp până am început să gâfâi şi a plânge cu putere. M-am împiedicat de propriile mele picioare și am aterizat cu mâinile și în genunchi pe pietriș, gâfâind de durere, mâinile mele simțeau că sunt străpunsă încontinuu de ace ascuțite. Mi-am încrucișat picioarele și m-am legănat pe spate plângând în mizeria de pietriș amestecat cu sânge. Niște pietre au fost înfipte în mâna mea, am încercat să scot una mică dar provoca un spasm de durere. Am dat drumul: „Nu știu ce să fac", am strigat, strângându-mi mâna amorțită la piept: „Nu mai știu ce să fac", am repetat, închizând ochii.