Haruno Sakura și Uchiha Sasuke nu ar putea să fie mai diferiți.
În timp ce Sasuke a fost crescut în una dintre cele mai puternice familii asiatice din America de Nord, Sakura a trăit toată viața ei într-un cartier sărăcăcios de la periferia orașulu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sunt sigură că femeia aia din magazin a pus un blestem asupra mea. Da, sigur asta trebuie să fie pentru că nu îmi imaginez alt motiv pentru care în momentul acesta Karin stă în fața mea. Trebuie să fie o glumă proastă. Mă aștept să sară niște cameramani de după colț și să îmi spună că sunt la emisiunea Punk'd. Cum este posibil să ceri un singur lucru de la univers și fix acel lucru să nu ți-l dea? Întrebarea este retorică bineînțeles pentru că eu toată viața am avut parte doar ce a vrut universul să facă cu mine, niciodată ce îmi doresc eu.
Primele trei ore au decurs fără probleme, mi-am luat notițe și am simțit că am absorbit toată informația predată. Am fost foarte energizată în ciuda interacțiunii de dimineață de la bijuterie, dar nu am lăsat acest lucru să îmi strice dispoziția. După ore am venit la dulap să îmi las din cărți și caiete pentru că nu mai aveam nevoie de ele până vineri când am fost acostată, la propriu, de către Karin. A apărut parcă din aer în spatele meu în timp ce îmi mutam cărțile.
Și așa am ajuns aici, având o interacțiune cu una dintre ultimele persoane cu care aș vrea să vorbesc în momentul de față.
— Pot să te ajut cu ceva? întreb și închid dulapul de metal.
Roșcata nu spune nimic în timp ce mă privește insistent și își mișcă maxilarul de parcă rumegă ceva în interiorul ei.
Nu înțeleg ce dorește de la mine pentru că sunt sigură că ultima noastră interacțiune nu a lăsat loc pentru o conversație viitoare. Încerc să găsesc un motiv pentru care aceasta ar dori să vorbească ceva cu mine și nu pot să mă gândesc la altceva decât Uchiha Sasuke. Mintea îmi merge 1000 de kilometri pe minut în timp ce încerc să intuiesc ceea ce urmează să răspundă.
Deși prezența ei mă neliniștește în majoritatea timpului acum sunt, mai mult sau mai puțin, liniștită pentru că ne aflăm pe hol unde poate fi văzută de un profesor dacă încearcă ceva—nu o cunosc personal și nici nu știu de ce este în stare, dar este mai bine să fii precaut tot timpul. Din tot ce am văzut până acum Karin pare a fii o persoană foarte înțepată, mereu se poartă cu capul sus și spatele drept de parcă toți ceilalți sunt nesemnificativi pe lângă ea. Dar acum în fața mea are capul ușor aplecat și umerii trași în față de parcă vrea să se facă cât mai mică cu putință. Total opusul atitudinii ei obișnuite.
— Îmi pare rău, mormăie cu jumătate de gură.
Vorbele ei mă șochează și cred că nu am auzit bine. Am băut apă infestată cu ceva de dimineață și acum am halucinații?
— Poftim?
Mă săgetează cu privirea peste ochelari.
— Am spus că îmi pare rău, spune apăsat cu o voce joasă de frică să nu o audă cineva în trecere, nu am să o mai spun încă o dată, mă avertizează.
Nu credeam că știe să spună cuvintele "îmi pare rău". Pare a fi o persoană cu multă mândrie care nu apleacă capul în fața nimănui, dar mai ales în fața mea. Sunt tentată să o întreb dacă se simte bine sau nu îi este rău pentru că atitudinea ei începe să mă sperie. Nu înțeleg ce a făcut-o să își ceară scuze în primul rând, dar mă simt oarecum obligată să îi accept scuzele.
