mi-ar plăcea să desprind
frunzele sângerii-ofilite de arțar
din șuvițele tale de foc,
să îți las lumina de cuarț
să se răsfrângă
peste umbrele translucide
ale catapetesmei de jar,
să vindece chipul întemnițat
al fumului albastru
care se înalță
până în tării parfumate,
mi-ar plăcea să fur
o fărâmă de stea tânără
de pe tâmpla ta nocturnă
care lovește
zidurile unui apus sonor
și să surp explozii tomnatice
zugrăvite de licuricii de coral
pe umerii tăi adânciți de raze,
aplecați spre urmele șterse ale
unui val de post-decembrie,
mi-ar plăcea să devin pictorul
unui zâmbet suav
ascuns printre petele de cerneală
ce picură din rana ta
aproape-închisă,
foarte aproape
de zborurile întârziate de păpădie,
și foarte departe
de un singur zâmbet
nemărturisit și ascuns
între pași molatici de cerb
la asfințit-
mi-ar plăcea să devin
un tu originar
un tu al furtunii de clopote,
al privirilor deschise
și îndreptate spre versurile
scrise cu ploi seculare
de martorul cerului
semi-transparent până la orbire,
un tu stabil precum liniile trasate
de un exces de orbite solare,
un tu al începutului de culoare-
CITEȘTI
caelum denique
Poetrycerul nobil scrie cu auriu închis despre experiența de a cădea cuantic peste umerii ființelor frumoase și reci, muritoare până la delir și împlinire. cerul poate fi invincibil, dar noi suntem lumina blândă ce il străbate în fiecare secundă târzie. ...
