fumul uitării se încolăcește suav
in jurul cicatricilor nevindecate,
iar praful oceanic se depune
peste surâsul atâtor veri trecute-ivorii,
când spun că îmi cade alb capul în iubire
mă refer la o contopirea aproape transparentă
a fragmentelor de timp sălbatic cu
stratul zece al celulelor retiniene,
nu îți pot deosebi plânsul adânc de irișii reci și străini,
un cataclism de irizații ucise
de huma unui veac de singurătate,
la fel cum nu pot deosebi
cerul flămând de marea neputincioasă
în momentele unui amurg ofilit,
atunci când valsezi cu umbrele incandescente,
conturul profilului tău monocrom,
capătă reflexii ascuțite și congruente
asemenea unor pumnale ce prefigurează traseul acelor de gheață spre un miocard muribund de fecioară,
dansul tău se coordonează cu metamorfoza unui luceafăr dureros de aproape de o implozia
aripilor intr-un cocon de fluture,
te-ai transformat în stâncă și stejar pictat cu duh și nisip străveziu,
ești ecou și văzduh-tăiș,
un ocean al chipurilor străine,
de fiecare dată când pulsul tău
se împletește cu licuricii fragili
de pe creștetul unui înger tânăr,
eu citesc jertfa din psaltirea
leilor adormiți de patimă,
pământul se transformă în cer,
norii în ape purtate de secunde
jertfa în adevăr
prezentul în chipul desfigurat
de eterna iubire primordială.
(preschimbare: intensificarea formelor conceptuale ale iubirii
28 august 2024)
CITEȘTI
caelum denique
Poetrycerul nobil scrie cu auriu închis despre experiența de a cădea cuantic peste umerii ființelor frumoase și reci, muritoare până la delir și împlinire. cerul poate fi invincibil, dar noi suntem lumina blândă ce il străbate în fiecare secundă târzie. ...
