ceaiul infuzat în cupa petalelor
-mușcate de stacojiul crucifuxului-
capătă o răsfrângere violetă
în care se reflectă aripile ascuțite
cu care lumina își străpunge
revărsarea înspre sine
și explodează în trupuri de fluture,
înflorind pe buze tăcute
tremuram la vederea razelor
care se preschimbă in aripi atinse
de ape adânci,
iar greutatea peisajului mă apăsa
pe umerii cuprinși de ploaie
mistuind orice urmă de dualitate
dihotomie, dublare a ființei
contorsionate spre cer,
căci lumina e întreagă și stabilă
și curge perforând
trecut, prezent și viitor-
lumina curge și în ceai
alunecând printre petale
presate de timp și de răsărit,
iar ploaia îmi picură pe umeri
asurzitoare, rece și violetă
amintind de un fragment firav
de secundă care se mănâncă
pe sine
care se întoarce
spre carnea anotimpurilor
devorând-o cu tot
cu omul palid
care privește cum ceaiul
se unește
cu petalele, frunzele și lumina
descoperind
un amalgam de ruine înverzite,
iubite de lumina
care trasează
într-o sclipire de compas
ape adânci și aripi întredeschise.
CITEȘTI
caelum denique
Poetrycerul nobil scrie cu auriu închis despre experiența de a cădea cuantic peste umerii ființelor frumoase și reci, muritoare până la delir și împlinire. cerul poate fi invincibil, dar noi suntem lumina blândă ce il străbate în fiecare secundă târzie. ...
