Afacerista

jurnalul

Era o zi normală petrecută împreună cu familia mea. Mă bucuram de viață ca orice alt copil normal de vârstă mea.

Eram foarte fericiți împreună. Părinții mei se înțelegeau, eu eram tratată ca atare. Chiar dacă mai mult decat bine. Situația financiara nu era una prea bună, dar nici prea rea, totuși era îndeajuns de bună încât să ne întreținem și să mi se facă toate poftele mele de la 7 ani.

Mă bucuram că am ambii părinți lângă mine și că mă iubesc. Prietenele mele se tot plâng că părinții lor se ceartă tot timpul și că sunt lovite și certate din cauze complet banale sau a unui calificativ mic.

După cum spuneam, ai mei nu sunt așa. Mă susțin, chiar și când iau note mici, mă încurajează și îmi spun că o pot îndrepta.

— Xania, hai la masă! aud strigătul cald al mamei din bucătarie.
— Vin imediat, mama. îi răspund și termin de scris.

Ne vedem mai târziu, dragă jurnal, acum trebuie să plec, mama m-a chemat la masă și nu o pot lăsa să aștepte.
Semnat Xania Grotter
Data de 22.2.1996

—De ce a durat atât, pui? mă întreabă tata ciufulindu-mi părul.
—Am mai scris o pagină în jurnal. îi spun și mă așez pe scaunul de langă el.
— Ce ai scris?
— Tati, nu îți spun. De asta se numește jurnal. spun pe un ton jucăuși
— Da, ai dreptate, acum hai să mâncăm.

Înainte de a începe să înfulecăm, ca de fiecare dată ne rugăm și îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce aveam.

Atunci când ne-am apucat să mâncăm, mamei i se făcuse rău. Mă speriasem. Nu puteam privi. Tata s-a ridicat și s-a dus către ea.

— Selena, ești bine? Ce ai pățit? Vrei să chem un doctor?

Mama deja închisese ochi, nu putea vorbi, și sânge începu sa ii curga din fosele nazale.

— Xania, du-te sus, nu ar trebui să privești! îmi ordonă el.

Îl ascult pe tata și urc la mine în cameră. Mă arunc în pat și încep să plâng și să vorbesc cu universul.

— De ce tocmai mamei? De ce noua? Sper ca totul sa fie bine...

Tata între timp a sunat la urgențe. Ambulanța a venit în câteva minute. Paramedicii au luat-o pe mama, au pus-o pe targă și vedeam cum o resuscitau. Mă rugam ca totul să fie bine.

Trecuseră deja o lună de când mama este în spital, ținută sub aparate și fără niciun răspuns schimbat de la medici.
Tot așa a trecut timpul și s-au împlinit 2 ani jumătate.

8 iunie 1998

— Doamna Grotter a început sa se simtă mai bine, însă tot nu se trezește din coma, ne spune medicul.
—  Sper sa fie bine. îi replic tatei cu multă îngrijorare în voce.
—  O să fie. Mama ta e puternică și luptă pentru noi. mă încurajează el.

12 august 1998

Mama se simțea din ce in ce mai rău. Luna iunie a fost doar o luna în care speranțele nu erau de ajuns.
Pe data de 21 noiembrie 1998 doctorii nu ii mai dădeau nici o scăpare, așa că am avut de ales:

— Doriți sa rămână la aparate sau o deconectam? ne intreabă una dintre asistente.
— Tata, mai las-o puțin, te rog! îl implor cu lacrimi în ochi, iar tata s-a lăsat păgubaș si mi-a acceptat propunerea.

Tata nu voia sa îi ia minima speranță de viață, așa că nu a deconecat-o. Medicii au menținut-o la aparate încă 1 an. Așa că pe data de 19 septembrie 1999 împreună cu tata, am decis să o deconectăm.

Nimic nu se schimbase în bine, din contră, doctorii spuneau că se simte din ce în ce mai rău pe zi ce trece. După deconectare, moartea cerebrală s-a transformat în ceva ce un copil de 10 nu poate percepe.

Se împlinise 2 ani de la moartea mamei. Tata își găsise o prietenă, dar încă nu formase o relație cu ea. Cel puțin așa credeam eu. Dar într-o zi, au venit acasă și și-au oficializat relația. Practic Jenna era mama mea vitrega. Eu îi spuneam Cruella. Nu îmi plăcea de ea, absolut deloc. Se comporta urât cu mine și când eram doar noi doua acasă ma bătea și îmi spunea cât de mult își dorește să plec la mama.

Ziua în care mama s-a îmbolnăvit a fost ultima zi în care m-am mai atins de jurnal, pana când "Cruella" a apărut în viata mea. Scriam în jurnal tot ce nu suportam la ea. Uneori consideram că i-a luat locul mamei, și pentru asta o urăsc. Dar nu la fel de mult ca atunci când tata e acasă și se preface că mă place.

— Xania, hai la masă! îi aud vocea aia enervantă din bucătarie

Mereu îmi vorbește restit și cu o tonalitate rece, spre deosebire de cum îi vorbește tatei, sau gemenilor săi. Și ăia doi, niște fițoși, la fel ca mă-sa.

— Tata, mie nu îmi e foame, îi spun, plus ca e deja ora 12, ști foarte bine-
—Bine, du-te! Dar promite-mi că mănânci când te întorci, mă întrerupe tata.
— Da, îți promit.
— Peter, nu ii mai permite să îmi refuze mâncarea. Eu gătesc din toată inima și ea ma refuză. Plus ca am prins-o și noapte ducandu-se la mormântul Selenei. se bagă Jenna, vorbind cu un ton enervant. 
— Nu a acceptat încă pierderea mamei sale. Te rog intelege-o! îmi ia el apărarea.

Nu mai spune nimic și plec.
Afară nu era frig. Dat fiind faptul ca eram la sfârșitul lui noiembrie. Pe drum ma opresc și la o florărie și îi iau 2 lalele, una alba și una roșie. Cea alba reprezinta dorul prin care trec iar cea roșie durerea provocată de pierderea mamei. Plus ca lalele erau florile ei preferate.

Ajunsa la cimitir, îmi dau lacrimile imediat cum pășesc.
Aprind o candela pe care o așez pe mormânt, alături de flori. Nici nu realizasem că mi-am uitat telefonul acasă.

— Mama, îmi e dor de tine... Nu îmi place de Jenna, nu știu ce a văzut tata la ea. Eu ii zic Cruella, fiindcă nu o suport. Chiar dacă au trecut doi ani de când ți s-a confirmat moartea, eu ii vad ca o veșnicir petrecută fără tine.

Înecp să îi povestesc mamei tot ce s-a întâmplat în ultimele 2 zile, de când nu am mai trecut pe la ea.

—Tata e tot mai distant, acum s-a angajat la un nou loc de munca și nu mai dă pe acasă. Uneori simt ca a și uitat ca sunt în viata lui. Pe mine nu mă bagă în seamă, îi alintă pe gemeni și pe Cruella. Uneori îmi doresc să plec de acasă, dar mă gândesc că unii o duc și mai rău. Când tata nu este acasă Jenna mă bate, mă înjură și mă amenință.

Am vorbit cu mama mai bine de 3 ore, asa ca am decis sa plec. Nu voiam "sa o supăr" pe Cruella, fiindcă altfel se supara și tata...

Plec spre casă cu capul în jos, gândindu-mă cum mi-ar merge viața dacă i-aș părăsi.. gândul ăsta tot era în capul meu, până ajung acasă. Nu era nimeni în living, așa că merg direct către camera mea. Dar decid să profit de singurătate, să îmi fac un senviș și mă uit la un serial. Era deja ora 19:59, nu puteam dormi așa că iau proasta decizie să mă uit la poze cu mama. Asta m-a făcut să plang și am adormit cu capul in perna, plângând, suspinând și gândindu-mă la mama.