Sub personajul de fată bună se află bunuri vătămate... dar oare poate băiatul rău de peste drum s-o salveze?
Bailey Followhill e fiica perfectă. Dulce. Caritabilă. Frumoasă. Obsedată de control. Nici un fir de păr deplasat, nici un centimetru mișcat...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Stau deasupra mormântului mamei mele, întrebându-mă de ce naiba îmi sunt ochii uscați.
Nu m-am putut uita la sicriu în biserică. Knight a spus că arăta drăguță. Calmă. Împăcată. Dar de asemenea... deloc ca ea.
Mi-am ținut ochii închiși pe tot parcursul slujbei, așa cum făcusem când eram mic și mă dădeam în chestii înfricoșătoare în parcuri tematice. Acum, sunt speriat pentru că poate am făcut o greșeală, pentru c-a fost ultima oară când am putut să-i privesc fața, și nu printr-o poză.
Asta-i chestia cu pierderea cuiva — există atât de multe pierderi pe parcurs care constituie una mare.
Gata cu îmbrățișările în pat în zilele ploioase.
Gata cu fructe în formă de inimă în cutia mea de prânz.
Gata cu cântece de leagăn când sunt bolnav, cu mine prefăcându-mă că sunt jenat și enervat de asta, când de fapt mama cântând acele cântece era cel mai bun lucru care i s-a întâmplat acestui univers de la feliile de pâine.
Bailey mă îmbrățișează atât de aproape, încât oasele îmi sunt pe cale să se risipească în praf. E cu vreo patru centimetri mai înaltă decât mine acum, ceea ce e stupid și jenant și tocmai norocul meu. Fața mi-e ascunsă adânc în părul ei și mă prefac că plâng pentru că mi se pare nepoliticos dacă n-o fac. Dar adevărul e că nu sunt trist sau posomorât sau vreunul din acele lucruri. Sunt al naibii de enervat. Înfuriat.
Mama nu mai e.
Dacă-i e frig? Dacă e claustrofobă? Dacă se chinuie să respire? Dacă-i e frică? În mod rezonabil, știu că nu-i e. E moartă. Dar logica nu e prietena mea acum. Nici măcar o cunoştinţă. La naiba, mă îndoiesc c-aș putea scrie cuvântul în starea mea actuală. Simt că Bailey mă ține fizic laolaltă. De parcă dacă și-ar slăbi brațele în jurul meu, m-aș prăbuși în mii de bile mici, m-aș împrăștia și aș dispărea în colțurile cimitirului.
Toată lumea se întoarce la mașini. Tata pune o mână tremurătoare pe umărul meu și mă îndepărtează de mormânt. Bails mă eliberează fără tragere de inimă. Îi strâng vârfurile degetelor. Ea e gravitația. Ea e oxigenul. În acest moment, ea e totul.
