Reinventing The Fate (+18) - Yaoi - BoyxBoy

Prolog

TRIGGER WARNING

Următorul capitol face mențiune la acțiuni care pentru unii cititori pot reprezenta un conținut sensibil.

 -Doctor Lee Chae Yeong, data de 20.06.20xx. Încep sesiunea de reabilitare pacientului 2699 Jang Da Eun, în vârstă de 24 de ani, diagnosticat la internare cu tulburare de stres posttraumatic. Prezintă semne de automutilare pe zone ale corpului cum ar fi mâini, brațe, coapse și picioare, însoțite de crize severe, cauzate de halucinații apărute în urma incidentului cu numărul 140521 înregistrat la sediul Poliției Centrale din data de 31.05.20xx orele 19:00. Este ținut sub tratament încă din data de 08.06.20xx cand a fost adus de urgență și internat în Institutul de Boli Psihice din Districtul A. Până acum nu s-a putut comunica cu acesta, fără a exista crize și tentative de automutilare. Da Eun, în primul rând, vreau să te asigur, încă o dată, că aici ești complet în siguranță. Nimeni nu te poate răni sau agresa, iar evenimente neplăcute nu vor exista și nu se vor repeta. Nu vei păți nimic și poți avea încredere în mine. Sunt aici ca să te ajut să te recuperezi și nu sunt aici pentru a-ți face rău. Când te simți pregătit poți să-mi spui ce te deranjează, ce te sperie, ce simți în momentul acesta? Poate ai vrea să discutăm despre ce s-a întâmplat în urmă cu dpuă săptămâni?

Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine în momentul ăsta și aș fi vrut să dau glas acestor cuvinte însă de fiecare dată se blochează în gât de parcă acolo se află nodul în care se acumulează toată suferința pe care o simțeam, atât de intensă, atât de conștientă în pieptul meu, ce continuă să se strângă dureros. Totul pare lipsit de sens, iar cuvintele persoanei care se află în fața mea parcă se aud de undeva din depărtare. Sta picior peste picior pe un scaun în fața mea, cu un carnețel deschis, notând câte ceva în timp ce îmi adresează întrebările, iar halatul alb îi înconjoară întregul corp, punându-l în evidență într-un mod plăcut și elegant. Părul șaten îi este prins într-o coada în vârful capului, ochii de un negru intens sclipesc în lumina artificială a neoanelor, iar chipul pare de porțelan cu trăsături fine, ca de păpușă și un machiaj discret. Pixul cu care nota, acum câteva momente, observațiile îl are acum între degete, care poposesc ușor lângă tâmpla dreaptă, iar un oftat lung îi părăsește buzele și își înclină capul ușor în jos parcă lăsându-se păgubașă.

Capul îmi este amorțit și în continuare nu pot scoate niciun cuvânt. Nu știu ce caut aici, în camera asta complet albă și lipsită de orice tip de mobilier, în care atmosfera părea așa de sufocantă și apăsătoare. Contrar așteptărilor, camera nu producea niciun fel de ecou atunci când vocea doctorei se auzea blând, în încercarea de a discuta cu mine. De ce sunt nevoit să discut cu această femeie și mai exact despre ce anume? Nu înțeleg de ce e atât de important să discut despre acest eveniment pe care nu mi-l pot aminti, de ce fiecare reacție pe care o am, sau mai bine zis nu o am, în timpul acestei încercări de comunicare este notată în acel afurisit de carnețel. Privesc în gol, fixând un punct din podeaua albă, părând că mă gândesc intens la ceva anume, deși mintea mea este complet goală. Doctora vorbește despre un eveniment care m-a adus în situația asta, dar, cu toate ca încerc, nu pot să-mi amintesc nimic sau poate subconștientul meu nu dorește să mă lase să-mi amintesc. Nu știu de ce nu pot vorbi, sau de ce nu doresc să comunic cu persoana din fața mea. Sunt confuz și parcă sleit de orice voință. Nu pot sa mă concentrez pe întrebările puse, iar răspunsul din partea mea întârzie cu desăvârșire. Am capul în pământ, simțindu-l greu, de parcă ceva apasă pe el cu o presiune ce pare că nu are de gând să scadă. Voiam să urlu, dar gura nu se deschidea, voiam să plâng, dar lacrimile nu voiau să curgă, voiam să lovesc lucruri la întâmplare, dar eram legat de mâini pentru a nu-mi provoca răni. Am început să mă bâțâi în față și în spate, simțindu-mă agitat cu fiecare minut care trecea, făcând ca părul slinos, de un arămiu spălăcit, să se lipească de fruntea mea și să-mi descopere într-un final ochii verzi, lipsiți de orice strălucire. Doctora continua să îmi adreseze întrebări, cu toate că nu primea în continuare niciun răspuns.