Reinventing The Fate (+18) - Yaoi - BoyxBoy

Capitolul 2

Mă aflu într-o poiană, în inima unei păduri bătrâne, stând întins pe iarba deasă ce-mi gâdilă plăcut pielea de pe brațe, gât și față. Este destul de înaltă astfel că sunt cufundat și învelit de prospețimea ei, îmbăiat în mirosul plăcut, dulceag ce-mi inundă nările. Îmi las corpul moale și inert, bucurându-mă de priveliștea pe care o am spre înaltul cerului senin, de un bleu deschis superb, iar soarele își împrăștie razele calde și luminoase printre crengile copacilor înalți, lungi, ramificate, alcătuind un fel de puzzle de crăpături pe suprafața cerului, ale căror frunze au căpătat deja o culoare ruginie și pe alocuri sunt deja dezgolite. Fâșiile luminoase îmi mângâie delicat chipul și îmi încălzesc obrajii reci și palizi, făcându-mă să cred că aici este locul unde, după atâtea zile agitate, îmi găsesc liniștea interioară de care am atâta nevoie, pe care, de fapt, îmi doresc să o am în permanență. Îmi trec vârfurile degetelor deasupra firelor de iarbă, continuând să admir peisajul superb, desprins din basme, ca și când totul este un vis frumos. Inspir profund aerul curat și-l las să îmi părăsească buzele întredeschise cu un oftat zgomotos. Mă simt de parcă natura, mă ocrotește, îmi oferă tandrețea ei și îmi alină durerea groaznică pe care resimt în piept. Fluturi colorați fac slalom printre brândușe violete și galbene, crizanteme albe și roz pal și aprins, ce împodobesc și adaugă un plus de farmec locului, iar zborul lor este ca o joacă care animează tabloul tomnatic ce mi se prezintă în fața ochilor. Păsările micuțe se așază pe ramurile copacilor uitându-se la mine, altele își curăță penajul frumos pictat de mama natură, iar unele dintre ele îmi încântă auzul cu graiul lor melodios și liniștitor. Sunt atât de fascinat și îmi las trupul sa fie străbătut de o adiere lină de vânt care îmi face câteva șuvițe de păr arămiu să fluture rebele într-un dans ghidat de aceasta, iar câteva frunze se desprind din legământul lor cu ramurile copacilor și se lasă în voia curenților calzi de aer. Le urmăresc cu privirea, în drumul lor lent și gingaș spre sol, ochii fixând undeva în depărtare o siluetă ce se întrezare printre trunchiurile groase ale arborilor îmbătrâniți de trecerea timpului, acoperiți de muschi și ciuperci de diferite forme, mărimi și nuanțe. Mă ridic încet pe coate, așteptând ca prezența fantomatică să se apropie mai mult. Fantasma strălucitoare vine spre mine parcă plutind, cu pași grațioși, dar fermi și siguri, fiind la aproximativ câțiva metrii depărtare.
Aceasta prinde contur și pot să observ rochia roz perlat, lungă și dreaptă până la glezne, cu un material creponat în partea superioară a corpului, în rest confecționată dintr-un material vaporos, poate voal, cu mâneci cu despicătură pe lateral, și cu volănașe la nivelul încheieturilor mâinilor. Părul roșcovan i se revarsă peste umeri, lung, ușor ondulat și cu volum, câteva șuvițe din față fiindu-i împletite și prinse la spate, într-o mică coadă, iar ochii verzi pal strălucitori și blânzi mă priveau duios. Continuă să înainteze, cu picioarele goale prin mijlocul poienii, cu fiecare pas fiind și mai aproape de mine. Când a ajuns în dreptul meu s-a lăsat pe genunchi, mai apoi, mâna ei, cu degete lungi și palide, cu o manichiură bine făcută, mi-a dat cu un gest protector firele de păr de pe față. Palma ei s-a oprit la nivelul obrazului meu, iar eu mi-am închis ochii pentru a-i simți căldura și dragostea pe care le-a pus în atingerea ei delicată. Lacrimile îmi invadează și înțeapă usturător ochii, iar câteva scapă și se preling peste pomeții mei și mâna sa. Am început să suspin și i-am cuprins palma într-a mea și le-am ținut pe ambele împreunate, lipite de chipul meu cât mai mult pentru a mă liniști.

-Oh, Da Eun, copilul meu, nu plânge! Mama e aici lângă tine. Mereu voi fi!

Lacrimile nu încetează să curgă, iar buzele încep să-mi tremure teribil. Mă uit în ochii ei, care mă privesc cu o oarecare întristare.

-D-Dar ai murit! Tu și tata, sunteți…

Cuvintele mi s-au oprit în gât, iar în locul lor sunete sugrumate, guturale se aud din ce în ce mai tare. Mă arunc în brațele ei subțiri, aceasta, cuprinzându-mă la pieptul ei. Mă mângâie pe spate și asta mă face să fiu atât de mic, vulnerabil și copleșit de propriile emoții,  ca un copil pierdut, abandonat și lipsit de apărare. Dar acolo, în strânsoarea ei protectoare, timpul pare că se oprește în loc, sunt în siguranță, ferit de orice ar putea să îmi facă rău. Am început să plâng în hohote, strângând în pumni materialul rochiei ei, iar ea, mă lasă să mă descarc, fără să mă desprindă de trupul său, fără să-mi spună nimic, continuând cu atingeri calde, ocrotitoare să îmi domolească valul de emoții și sentimente ce mi-au invadat sufletul.