Reinventing The Fate (+18) - Yaoi - BoyxBoy

Capitolul 1

În urmă cu 10 ani

"O să trec și peste asta! Totul va fi bine! Trebuie să fie bine... trebuie...să...fie...bine... Nu plânge! Trebuie să fii puternic! Nu simți emoții! Înlătură-le! Dacă le dai voie te vor copleși, te vor mânca de viu! Nu face vreo scenă! Trebuie să îți păstrezi calmul! Nu plânge, Da Eun! NU PLÂNGE!"

Mă spălam pe față cu apă rece, în timp ce în mintea mea se dă o bătălie a emoțiilor pe care le simt și pe care mă chinui să le țin bine ascunse acolo, pentru că în momentul acesta mă vor distruge. Mă forțez să nu plâng, să nu dau glas tristeții și suferinței, continuând să-mi spun că totul va fi bine, deși știu că nimic nu o să mai fie la fel. Sunt extenuat, iar corpul îmi tremură fără încetare. Cu greu reușesc să mă țin pe picioare și să nu mă prăbușesc. Dacă se va întâmpla asta, cu greu am să mă ridic ca să merg mai departe.

Îmi arunc încă o privire în oglindă, oftând. Arăt deplorabil și demn de milă. Îmi trec o mână prin părul arămiu, care stătea în toate direcțiile, încercând din răsputeri să nu mă trag de el până să-l smulg din rădăcini, iar ochii, care altădată erau de un verde strălucitor, sunt acum de un verde tulbure, murdar, înecați în lacrimi amare. Mă mai sprijin puțin de chiuveta din fața mea pentru a putea să-mi restabilesc echilibrul, apoi mă îndrept de spate și mă hotărăsc să părăsesc locul acesta, nu înainte de a lua un mănunchi de șervețele pentru a mă șterge de stropii de apă ce continuau să curgă șiroaie pe frunte, pomeți și bărbie.

Cu un oftat lung, deschid ușa veche dintr-un lemn uzat și ros de carii, apoi ies pe coridorul lung și pustiu, cu pași legănați și mărunți, parcă involuntar nedorindu-mi să ajung la capătul său. Lumina este obscură, iar unele neoane pâlpâie constant, cel mai probabil se vor arde curând. De-a lungul coridorului sunt mai multe încăperi, în care se aflau mai mulți oameni, care se află în aceeași situație ca și mine, însă asta nu mă consola absolut deloc. Pieptul mi se simte așa de greu, de parcă port tone de pietre pe interior, iar respirația mi se scurtează cu fiecare pas care mă aduce mai aproape de acel loc. Cu cât înaintam mai mult, parchetul umflat, vechi și prost întreținut trosnea și se lăsa sub greutatea corpului meu. Aerul este îmbâcsit de mai multe tipuri de mirosuri, provenite de la coroanele de flori și bețișoarele parfumate aprinse în încăperile alăturate. Parcă plămânii refuzau să mai funcționeze corect când inspiram acele parfumuri care s-au combinat, fiind un miros dezgustător, după părerea mea.

Când într-un final ajung la sfârșitul holului, cotesc stânga la prima ușă, pe care o deschid cu mâna tremurândă. Mă oprisem în prag, îmi iau timp pentru a trage o gură din aerul acela nenorocit, cu speranța că îmi voi mai liniști din tremur și continui să pășesc în capela funerară, acolo unde părinții mei sunt depuși. Aceștia au murit cu două zile în urmă într-un accident de mașină violent. Fotografiile lor se află pe o masă mică din lemn, de pe care se decojea stratul gros de lac, cu care a fost vopsită de nenumărate ori, iar în jurul lor sunt mici suporturi ce susțin bețișoare parfumate care continuă să emane un miros discret, ușor dulceag de lemn de sandal. În spate, înconjurate de o mulțime de flori albe, mai exact crini, se află sicriele lor. Cei doi frați ai mei stau așezați pe podeaua prăfuită, sprijiniți de un perete murdar, cu picioarele la piept. Da Hye purta o rochie neagră, dreaptă, cu mâneci lungi, care îi venea până aproape de glezne. Părul șaten îi era prins într-o coadă joasă la spate, purtând o bentiță neagră cu scopul de a-i împiedica unele șuvițe mai scurte să-i vină pe față. Lângă ea, cu ochii fixați pe podea, plângând este Da Lae, care și el este îmbrăcat într-un costum negru, format din pantaloni, o cămașă neagră și un sacou. Părul negru, lunguț și răvășit, îi este lipit pe alocuri de față datorită lacrimilor ce nu încetează să-i curgă pe obrajii rumeni.