Monolog II
Esti atat de nu stiu cum,
nu stiu cum sa iti vorbesc si nu stiu cum nu ma auzi cand imi inghit cuvintele.
Cuvintele mele sunt copacii din padurea mintii tale, iar in tine dainuie o astenie de toamna si e frig, iar copacii mei sunt goi.
Copacii mei sunt goi ca sufletul tau, iar sufletul meu e uitat in astenia ta de toamna, unde m-ai inchis si m-ai invatat, ca pe cel mai trist poem, ma stii pe fata si pe dos.
Ma stii atat de bine incat m-ai uitat atat de usor, atat de lipsit de vlaga mi-e sufletul in mintea ta, incat am ramas fara cuvine ca sa iti mai pot cere mila inca o data.
Omoara-ma-n cuvintele tale, si lasa-ma-n padurea spanzuratilor din mintea ta, sa-mi gasesc sfarsitul acolo unde a inceput totul.
Si acest " tot " nu ti-a ajuns niciodata. Ti-e sete de iubire si totusi esti beat de dezamagire, torni suferinta in fiecare pahar. Ti-e sete de fericire?
Fericirea mi-e uitata in randuri, te simt doar cand te scriu si te am doar cand te visez. Cum poti pierde ceva ce nici nu ai avut?
Mintea mea e un ocean de lacrimi varsate pentru fericirea ta, ocean de dezamagiri si frici, de limite si bariere.
Te simt dar nu te ating.
Te am dar nu imi apartii.
Noi doi?
Niciodata nimic,
Niciodata ceva.
Doar un vis urat.
___________________
M-am pierdut acolo.
In tine.
Si nu cred ca vreau sa ma gaseasca nimeni.
Vis urat, din care nu vreau sa ma trezesc iar mie imi place atat de mult somnul acesta vesnic.
CITEȘTI
Vis urât
Romancecu tine am tot ce as fi vrut sa se sfarseasca ieri dar ce nu a inceput nici maine. ce ramane dintre noi? cand nici nu ne-am numit "doi", iar pe mine m-a durut ca " noi " nici n-am inceput. si tu ai plecat asa, fara sa ma faci a ta. 10 aprilie- #...
