— Sunteți fericiți, Luciana? Pentru Dumnezeu! Dacă erați atât de fericiți nu mă sunai în seara asta!
— Te rog, Jacob ... apreciez că ești sincer cu mine și empatizez cu situația prin care ai fost pus să treci, dar am trecut peste. Dacă toate se întâmplă cu un motiv ... poate a trebuit să trec și eu prin asta pentru a ajunge la sufletul meu pereche.
— Te rog ... acum, pentru ultima dată. Fii sinceră cu tine! Nu avem de ce să mai pierdem timp în plus. Putem avea la ceea ce am sperat în tot acest timp.
— Îmi place Mike. Poate îmi mai trebuie timp, dar consider că mă poate face fericită. Acum mă simt liniștită alături de el. Am încredere în relația noastră.
— Refuz să mai cred ceva din ceea ce spui. Refuz să cred că sentimentele tale pentru mine nu există.
— Poate nu au existat niciodată, Jacob. Am trăit într-o fantezie amândoi. Am sperat la ceva care era imposibil de realizat, iar acum ... când este posibil, nu îmi mai doresc. Poate este prea târziu sau nu știu.
Se ridică, își lasă paharul pe masă și face pași către mine. Îmi ridic ușor capul pentru a-l privi în ochi, dar mă pierd cu firea. Lacrimi îmi invadează tot chipul și nici măcar nu știam de ce. Eram complet pierdută și tristă.
S-a așezat în genunchi și mi-a cuprins mâinile. Mi-am ferit privirea fiindcă nu mai suportam această tensiune. Îmi venea să urlu și să plâng necontrolat. Mi-am lăsat capul pe canapea, în timp ce el mi-a cuprins genunchii și i-a sărutat ușor.
— Aș vrea să îți sărut și chipul. Mor pe interior când te văd atât de nefericită. Cu toate astea, încerc să înțeleg, încerc să îl respect pe Mike și nu pot să mă ating mai mult de tine. Mi se pare atât de nedrept ce se întâmplă.
— Jacob ... aș fi vrut să fie atât de simplu de la început. Nu mă simt bine deloc. Crezi că aș putea să merg în cameră? O să îmi prindă bine puțină odihnă.
— Sigur. Haide să te conduc. Îmi întinde mâna și mă ajută să mă ridic de pe canapea. O să pleci cu Mike? Mă întreabă și aprinde lumina în camera unde urma să dorm.
— Mă gândesc serios la asta. Cred că am avut grijă de toată lumea, dar mai puțin de mine. Nu crezi? Râd scurt și mă asez pe marginea patului. Ai fost tu, apoi Rosa ... nu îmi pare rău de nimic, dar consider că a venit momentul și pentru fericirea mea.
— După seara asta o să plec și eu. Cred că mă voi stabili în Elveția.
— Elveția? Dar spuneai că te-ai întors. Credeam că va fi definitiv.
— Aș fi rămas doar pentru ... nu vreau să sune ca un clișeu, dar categoric aș fi rămas pentru tine.
— De ce tocmai Elveția? Încerc eu să depărtez puțin subiectul.
— După cum ți-am spus ... asta a fost ultima dată când am încercat pentru noi. Tata mi-a propus o înțelegere, ca să o numesc așa.
— Despre ce este vorba?
— Are un prieten vechi în Elveția, știi. Are o afacere care merge bine în domeniul imobiliar. Totodată, are o fată.
— Nu-mi spune că accepți asta. Jacob ...
— O cheamă Seline, e pasionată de artă. Se pricepe bine la pictură, dar mai puțin la imobiliare. Tatăl ei caută pe cineva care poate prelua firma, înțelegi?
— Deci asta este ultima dată când ne mai vedem?
— Sigur ne vom redea cândva, Luci.
Mi-a zâmbit și a ieșit din cameră. M-am lăsat pe spate în pat și am început să plâng. Priveam spre fereastră și simțeam cum mi se tăia răsuflarea. După minute întregi în care m-am înecat în lacrimi, am reușit să adorm până la ora 9. Un sunet enervat m-a făcut să mă trezesc. Era telefonul meu.
— Alo? Răspund fară să privesc ecranul.
— Luci, poți să îmi răspunzi la ușă? Am ajuns la tine, dar nimeni nu îmi deschide. Toată lumea are un somn profund azi? Râde.
— Mike? Tresar speriată. Nu mi-ai spus să vii în dimineața asta...
— Voiam să luăm micul dejun împreună. Mi-a părut rău că nu am putut sărbători aseară. Haide, deschide! Vorbim mai multe sus.
— Nu sunt acasă acum. Nu cred că este nimeni acasă.
— S-a întamplat ceva? Rosa este bine?
— Da ... Rosa. Suntem la un control acum. Uitasem complet de el și mi-a spus abia dimineață.
— Vin să vă iau atunci. La aceași clinică?
— Ăm ... nu! Mike, nu este nevoie să vii. Nu știu cât mai durează. Te sun când termin aici. Bine?
— Tu ești bine? Pari obosită.
— Da, da. Sunt în regulă! Vorbim mai multe când ne vedem.
— Ok. Te iubesc, Luci! Ne vedem!
Am rămas blocată când mi-a spus acel te iubesc. Nu i-am mai spus nimic, doar am închis. Mă simțeam mizerabil. Îl mințisem doar pentru a nu face lucrurile mai complicate decât erau. Deși nu se întâmplase nimic între mine și Jacob nu aș fi fost în stare să explic toată situația. Iar la toate astea se adaugă și te iubesc? Nu îmi mai spusese asta până acum. Eu nici nu mă gândisem prea profund la iubire.
