Asfințit în cale

Capitolul 2 - Cassandra - Prezent

Prima zi în cartier - iunie 2022

Dar uneori viața este dictată de propriul tău ego

Așa cum într-o zi de vară am plecat din această groapă, tot așa într-o zi de vară mă reîntorc. Conduc deja ca o nebună și mă holbez la Waze ca să mă asigur că nu ratez intrarea în cartier. După atât de mulți ani trebuie să mă reîntorc. Nici măcar nu este alegerea mea. La fel cum am plecat fără voia mea, așa trebuie să mă și reîntorc. Dar voi respecta planul: merg la Geanina, îi arunc un teanc de bani pe masă și o iau pe Anita cu mine. Ar fi trebuit să fac asta cu mulți ani în urmă, dar mama nu m-a lăsat. Acum a crăpat, așa că nimeni nu mă va mai ține în loc de copilul meu. A murit tirana, să trăiască tirania.

Mă uit în tableta de la bord. Senzorii au simțit că ceva e în neregulă și așa era: cineva a vrut să iasă din parcare fără să se asigure și aproape că era să mă bușească. Las ochelarii de soare pe nas și mă uit urât în oglinda retrovizorie. Șoferul din Loganul care era aproape să îmi lovească mașina se uită urât, de parcă era vina mea că ar trebui să predea permisul și să-și folosească alea două picioare, căci nu eu sunt un pericol pe patru roți. Dar nu e treaba mea să educ toți ratații, treaba mea e să îi pedepsesc. Și eram a naibii de mândră de asta.

Fac stânga și intru pe stradă. Arată fix la fel cum îmi aminteam, un cartier sărac care ascunde doar durere. Nu știu ce i-a trecut mamei prin cap să aleagă să o crească pe Anita aici. Știa prea bine cât rău a făcut acest loc familiei noastre și totuși, iată-mă, iar aici.

Măsor cu privirea când pe stânga, când pe dreapta. Nu prea e vreun loc de parcare, pare că în ultimii ani brusc toți au făcut rost de câțiva bani în plus și și-au luat mașini. Sunt mai mult cazane, dar în fine. Am o vagă impresie că știu eu de unde vine tot luxul, dar refuz să îl invoc.

Brusc, doi copii și o minge îmi sar în fața parbrizului. Instant claxonez și ei să uită speriați.

— Voi n-aveți parc să vă jucați acolo? cobor geamul și țip către ei.

— Ho, tanti, că ne jucam și noi! îmi răspunde unul dintre piticii de vreo 10 ani, în maiou alb și pătat de vreme.

— Ce ai, doamnă, cu copiii ăștia? Ce ți-au făcut? se aude o voce de femeie bătrână fix pe lângă geamul meu.

— Dacă îi calc cu mașina tot eu sunt de vină după, îi răspund iritată.

Fix atunci mi-a trecut prin față și am văzut-o mai bine. Vocea îmi părea puțin cunoscută, dar imaginea era din altă poveste. Era bătrână și ridată, mai trasă de spate și mai grasă față de ultima dată când am văzut-o. Trecuseră aproape 13 ani de când n-am mai văzut-o pe tanti Mița. S-a uitat la mine cu o căutătură curioasă.

— Cassandro, tu ești, fetiță?

I-am zâmbit și mi-am dat ochelarii de soare jos. Și eu arătam diferit față de ultima dată când am văzut-o. Era o vecină de aici din cartier, copiii ei toți erau deja la închisoare. Știu sigur că așa este. Poate ei nu mai știau lucruri despre mine, dar faima cartierului ăstuia răsunase în toată țara.

Ea mereu a fost drăguță cu mine și atunci când îmi cântau mațele de foame. La ea la fereastră dacă mergeam găseam o gogoașă sau o plăcintă abia scoasă din cuptor. Îmi dădea pe furiș că dacă afla bărbatul ei avea să o bată - și așa erau săraci, nu aveau bani să mai hrănească și copiii tuturor curvelor, așa îi reproșa. Îl auzeam mereu când mă piteam la ea în grădinița blocului ca să mănânc pe furiș. Nu puteam să fiu supărată pe femeia asta, era doar o victimă ca multe altele. O victimă a neșansei, la fel ca și mine. Am deschis ușa mașinii fix acolo în stradă, în fond eram în cartier. Aici lăsăm manierele la intrare.